Mesterul Eckhart – Ceea ce pentru ego înseamnă slăbiciune, reprezintă de fapt singura putere adevărată

ommul.wordpress.com/2009/08/13/singuratatea-lui-meister-eckhart Se povesteşte că într-o zi, marele teolog, filosof şi mistic german, Eckhart von Hochheim, (1260 – 1328), stătea singur, la umbra unui copac meditând şi contemplând Fiinţa de mai multe ore bune. Observându-l un discipol, acesta vine la el şi îl întreabă grijuliu: – Maestre, de ce staţi singur? – Nu eram singur, dar acum sunt!

clujulevanghelic.ro/2010/05/24/lansare-de-carte-meister-eckhart-misticul-din-causul-ochiului-de-daniel-farcas/ ; brainyquote.com/quotes/authors/m/meister_eckhart.html ; scribd.com/doc/3991499/Cugetari-si-Citate-Ortodoxe ; manastirea-crasna.com-Cugetari si Citate Ortodoxe 

1260 – 1328 : A nu opune rezistenţă, a nu judeca, a nu vă ataşa, acestea sunt cele trei aspecte ale adevăratei libertăţi şi ale unei vieţi iluminate. * Cuvântul “iluminare” evocă într-un fel ideea unei realizări supraomeneşti, iar sinele fals vrea să perpetueze această idee; dar aceasta este pur şi simplu starea dumneavoastră naturală, trăirea identităţii cu Fiinţa. Este o stare de conectare la ceva incomensurabil şi indestructibil, la ceva care, aproape paradoxal, sunteţi în esenţă dumneavoastră, dar care, cu toate acestea, vă depăşeşte cu mult. Ea înseamnă regăsirea naturii dumneavoastre adevărate, dincolo de nume şi de înfăţişare. Incapacitatea de a simţi această conectare dă naştere iluziei separării — separare de propria persoană şi de lumea care vă înconjoară. Atunci vă percepeţi, conştient sau inconştient, ca pe un fragment izolat. Apare frica, iar conflictul interior devine starea normală. * Fiţi cât se poate de conştienţi de faptul că momentul prezent este tot ce aveţi. * Nu puteţi primi ceea ce nu oferiţi. Curgerea în exterior determină şi curgerea spre interior. * Când sunteţi bolnavi, nivelul de energie este scăzut, astfel că inteligenţa organismului poate prelua controlul pentru a folosi restul energiei în vindecare, astfel că minţii (şi implicit gândurilor şi emoţiilor) nu le rămân prea multe resurse. Ego-ul consumă cantităţi considerabile de energie. Nu mai e nevoie să spun că acei oameni care experimentează o consolidare a ego-ului, în caz de boală, au nevoie de mult mai mult timp pentru vindecare. Unii nu mai apucă să se vindece, şi astfel, boala se cronicizează şi devine o componentă permanentă a falsului lor sentiment de sine. * La început poate fi dureroasă trezirea şi realizarea bruscă a faptului că acea colectivitate cu care s-au identificat şi pentru care au muncit este de fapt nebună, în acest punct, unii adoptă cinismul sau amărăciunea şi de atunci încolo neagă orice valoare, orice merit. Aceasta înseamnă că îmbrăţişează rapid un alt sistem de credinţă, în chiar clipa în care cel anterior a fost recunoscut drept iluzoriu şi, în consecinţă, s-a prăbuşit. Ei n-au înfruntat moartea egoului lor, ci au alergat şi sau reincarnat într-unul nou. * Dacă vă mulţumiţi cu faptul de a nu fi cineva în mod deosebit, de a nu ieşi în evidenţă, atunci vă armonizaţi cu puterea universului. Ceea ce pentru ego înseamnă slăbiciune, reprezintă de fapt singura putere adevărată.

ceruldinnoi.ro/MeisterEckhart Învăţături spirituale -fragmente-

Despre cea mai intensă rugăciune şi despre lucrarea cea mai nobilă : Rugăciunea cea mai fierbinte este cu adevărat cea mai potrivită şi mai puternică pentru a obţine orice lucru, iar cea mai nobilă dintre toate lucrările este cea zãmislitã de un spirit abandonat. Cu cât spiritul este mai abandonat, cu atât rugăciunea si lucrarea sunt mai puternice, nobile, folositoare, vrednice de laudã şi desãvârsite. Spiritul abandonat poate totul. * Dar ce este un spirit abandonat? Un spirit abandonat este acela care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a legat binele său suprem de nimic altceva, care nu ia câtuşi de puţin în seamă ceea ce este al său, care este complet cufundat în voinţa divină şi ieşit din sine însuşi. Nimeni nu poate îndeplini vreodată o lucrare, oricât de umilă ar fi ea, dacă nu primeşte de acolo putere şi tãrie. * Omul trebuie să se roage atât de înfocat, încât să dorească nespus ca toate membrele, toate puterile sale, ochii, urechile, gura, inima şi toate simţurile sale să-şi dea osteneala în rugăciune şi nu trebuie să înceteze rugăciunea mai înainte de a simţi cum se uneşte cu cel care este prezent şi la care se roagă: Dumnezeu. * Despre oamenii care nu se abandonează, plini de voinţă proprie : Oamenii spun:”Ah, Doamne, aş dori să fiu în relaţii cu Dumnezeu, să am tot atâta cucernicie şi să fiu împăcat cu Dumnezeu aşa cum sunt cu alţi oameni şi aş dori să fie şi el tot astfel în mine, sau să fiu sărac ca şi ei”. Sau chiar: ”Nu voi fi mai puţin mulţumit să mă ştiu acolo sau dincolo şi făcând asta sau cealaltă, ci va trebui să trăiesc printre străini, într-un loc singuratic sau într-un schit”. * În realitate, toate acestea te reprezintă pe tine însuţi şi nimic altceva. Sunt propria ta voinţă, chiar dacă nu ştii acest lucru sau nu crezi: nici o nemulţumire nu se iveşte în tine care să nu provină din propria ta voinţă, fie că realizezi asta sau nu. Atunci când gândeşti că ar trebui să fugi de ceea ce este aici şi să cauţi ceea ce este în altă parte, nu sunt vinovate bunurile, oamenii, modul de a fi, poporul sau lucrurile: ci tu însuţi eşti vinovat că te împiedici în ele şi nu te comporţi aşa cum se cuvine. * Iată de ce trebuie să începi cu tine însuţi şi să te abandonezi. În realitate, dacă nu fugi mai întâi din tine însuţi, oriunde vei alerga, vei găsi aceleaşi piedici şi aceeaşi nelinişte. Cei care caută pacea în lucruri exterioare, în locuri sau moduri, în oameni sau lucrări, în ţări îndepărtate, în lucruri, toate acestea nu înseamnă totuşi nimic şi nu le aduce pacea. Cei care caută în acest fel, caută cât se poate de rău: cu cât se îndepărtează cu atât mai puţin vor găsi ceea ce caută. Ei pot fi asemănaţi cu cel care a pierdut drumul: cu cât se îndepărtează, cu atât se rătăceşte. Atunci, ce trebuie să facă un om ? Trebuie mai întâi să se abandoneze pe sine însuşi şi, în acest fel, va abandona toate lucrurile. În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe sine însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe sine însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, onoarea sau oricare alt bun, el va abandona toate lucrurile. * Iată de ce Domnul nostru spune: Fericiţi cei săraci cu duhul, adică în voinţa lor. Şi nimeni nu trebuie să se îndoiască: dacă un alt mod de a lucra ar fi fost preferabil, Domnul nostru ar fi spus, aşa cum a spus: Cel care vrea să mă urmeze, să se abandoneze mai întâi pe sine însuşi. Totul depinde de asta. Veghează asupra ta şi, acolo unde te afli, abandonează-te, căci asta este mai presus de orice.

Despre folosul abandonului care trebuie împlinit interior şi exterior: Tu trebuie să ştii că nimeni nu s-a abandonat vreodată atât de mult, încât să nu consimtă încă şi mai mult. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă, şi se menţin în el. El reprezintă o compensaţie echitabilă şi un schimb drept: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, în aceeaşi măsură, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ceea ce are. Începe aşadar să plăteşti în acest fel, atât cât poţi. Prin asta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte. * Oamenii n-ar trebui să se gândească atât de mult la ceea ce fac, ci ar trebui să cugete la ceea ce sunt. Dacă oamenii sunt buni în felul lor de a fi, faptele lor sunt strălucite. Dacă eşti drept, toate lucrările tale sunt de asemenea drepte. Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe fiinţă, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. Oricât de sfinte ar fi lucrările, ele nu se sfinţesc prin ele însele şi, în măsura în care fiinţa şi natura noastră sunt sfinţite, în aceeaşi măsură sfinţim toate lucrările noastre, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva. Lucrările celor care nu au o natură elevată, oricare ar fi acestea, nu valorează mare lucru. Subliniez prin asta tot zelul care trebuie dăruit ca să devii bun, nu pentru ceea ce faci, nu prin natura lucrurilor, ci prin temelia lucrărilor.

Reţine în ce fel devin bune natura şi fondul omului : Raţiunea care face ca atât natura cât şi fondul omului să fie bune într-un sens foarte nobil, şi ca lucrările lui să fie bune, este ca spiritul lui să fie întors către Dumnezeu. Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie şi tot zelul tău să fie doar pentru el în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon. Într-adevăr, cu cât te vei comporta astfel, cu atât mai bune vor fi lucrările tale, oricare ar fi acestea. Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. * Caută-l pe Dumnezeu şi îl vei găsi pe Dumnezeu şi tot binele. Într-adevăr, într-o asemenea stare de spirit, chiar dacă vei călca pe o piatră, va fi o lucrare cu mult mai divină, decât dacă te vei gândi doar la tine însuţi şi vei fi ataşat doar de tine însuţi atunci când primeşti trupul Domnului nostru. Căci Dumnezeu şi toate virtuţile se ataşează de cel ce se ataşează de Dumnezeu. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; ceea ce urmăreai înainte, te urmează acum şi de ceea ce doreai să te îndepărtezi înainte, se depărtează acum de tine. Iată de ce, acela care se ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se îndepărtează de el.

Despre detaşare şi despre posedarea de Dumnezeu : Mi s-a pus următoarea întrebare: Anumitor oameni le-ar plăcea să se separe complet de ceilalţi şi să fie singuri; este oare cu putinţă ca ei să-şi afle astfel pacea, sau ar fi mai bine să meargă la biserică? Răspunsul este nu şi iată de ce. Cel care este aşa cum trebuie să fie, se simte cu adevărat bine oriunde şi împreună cu oricine. Dar cel care nu este aşa cum trebuie să fie, nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni. Cel care este aşa cum trebuie să fie îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape şi cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, şi tot atât de bine în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe el, nimic nu-i stă în cale. * De ce ? : Pentru că el îl are numai pe Dumnezeu şi scopul său este doar Dumnezeu şi toate lucrurile devin pentru el doar Dumnezeu. Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni şi, în toate lucrările acestui om, numai Dumnezeu este cel care lucrează. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. Deci, dacă scopul nostru este numai şi numai Dumnezeu, atunci el trebuie să lucreze în lucrările noastre şi nimic nu-l poate împiedica, nici mulţimea lor, nici locul. În calea unui astfel de om, nimeni nu poate sta, pentru că el nu crede, nu caută şi nu iubeşte nimic altceva decât pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu el în toate dorinţele sale. Şi după cum multiplicitatea nu-l poate distrage pe Dumnezeu, tot astfel nimic nu-l poate distrage şi nici risipi pe acest om şi el este unu în Unul, în care orice multiplicitate este una iar Unul este non-multiplicitate. * Omul trebuie să-l vadă pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să se deprindă să-l aibă fără încetare prezent pe Dumnezeu în spiritul, în preocupările şi în iubirea sa. Gândeşte-te care sunt dorinţele tale faţă de Dumnezeu, fie că eşti la biserică sau în odaia ta: păstrează o stare de spirit cât mai potrivită, păstreaz-o printre oameni, în agitaţia şi diversitatea lor. Şi, aşa cum am spus adeseori, când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o lucrare mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în lucrări, tu trebuie să ai aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău şi să crezi în el cu aceeaşi tărie. Într-adevăr, dacă toate lucrurile ar fi în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. * Dar cel care nu este locuit cu adevărat de Dumnezeu, cel care îl caută pe Dumnezeu în afară, într-una sau alta, care îl caută pe Dumnezeu în diversitate, în lucrări, în oameni sau în locuri, nu îl are pe Dumnezeu. Şi acest om se izbeşte cu uşurinţă de obstacole, pentru că nu îl are pe Dumnezeu, nu îl caută numai pe el, nu îl iubeşte numai pe el, nu crede numai în el; iată de ce chiar şi celor buni le stau în cale nu numai strada dar şi biserica, nu numai cuvintele şi faptele rele, dar chiar şi cuvintele sau faptele bune dacă Dumnezeu n-a devenit totul pentru ei, căci obstacolul se află în ei.

În ce constă aşadar această veritabilă posesiune a lui Dumnezeu, în aşa fel încât omul să-l posede cu adevărat? Adevărata posesiune a lui Dumnezeu este în spirit, în dorinţele interioare şi spirituale îndreptate către Dumnezeu, nu într-o cugetare continuă şi asemănătoare, căci aceasta ar fi imposibil sau foarte dificil pentru natura omenească şi nici n-ar fi cu mult mai bine. Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu. * Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Acest Dumnezeu nu dispare, cel puţin în măsura în care omul nu se îndepărtează în mod voit de el. * Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pe Dumnezeu pretutindeni şi pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrările, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Asemenea celui care resimte puternic o sete adâncă şi care orice-ar face, sau oricare i-ar fi dorinţa, gândul sau ocupaţia, nu părăseşte imaginea băuturii atâta timp cât durează setea; şi cu cât setea devine mai mare, cu atât mai intensă, mai interioară, prezentă şi continuă devine imaginea băuturii. Sau iarăşi: ca cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru, în aşa fel încât nu are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva şi se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face sau de ceea ce întreprinde, iubirea nu se stinge niciodată în el; şi, în toate lucrurile, el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezenţă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna şi nici o nelinişte nu-l tulbură. * Acest om este plăcut de Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât sunt în sine. Într-adevăr, e nevoie de sârguinţă, de iubire, de o justă apreciere a interiorului omului şi de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită şi reală a intenţiei spiritului în legătură cu lucrurile şi oamenii.

Omul nu poate învăţa alergând, fugind de lucruri, sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales singurătatea interioară, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial. Asemenea celui care vrea să înveţe să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi de dificilă ar fi pentru el această activitate. Oricât de greu i se va părea, dacă se străduieşte adeseori şi depune zel, el va învăţa şi va dobândi această artă. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi de gândire şi începe să scrie fără dificultate, în mod spontan. La fel stau lucrurile când e vorba ca cineva să înveţe că cânte la violă sau să facă orice altă activitate care depinde de abilitatea sa. Îi este de ajuns să ştie că vrea să practice o anumită artă. Şi, chiar dacă nu este tot timpul conştient, el execută totuşi o serie de acţiuni în virtutea abilităţii sale. * Tot astfel şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa sa să-l poată lumina fără nici un efort şi, în afară de aceasta, să dobândească o detaşare faţă de toate lucrurile. * Pentru început omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.

(Toată pagina lui Meister Eckhart are la bază volumul:
Meister Eckhart – Cartea consolării divine,
Editura Herald, Bucureşti,www.edituraherald.ro)

SECRETUL LUI MILTON , Linistea vorbeste [2009] , Un pamant nou – Trezirea constiintei umane [2009] , Puterea prezentului. Ghid practic – Invataturi esentiale, meditatii si exercitii din Puterea prezentului [2009] , Puterea prezentului. Ghid de dezvoltare spirituala [2009]

taniatita.com/171/citate-de-la-eckhart-tolle Citate de la Eckhart Tolle 2000 : Echivalentul zgomotului exterior este zgomotul interior al gandurilor. Echivalentul tacerii exterioare este linistea interioara. * Atunci cand esti constient de tacere, urmeaza imediat starea aceea de alerta interioara calma. Existi in prezent. Ai scapat de miile de ani de conditionare umana colectiva. * Cand te uiti la un copac si ii percepi linistea, devii si tu linistit. Stabilesti un raport cat se poate de profund. Te simti una cu orice lucru pe care il percepi in si prin liniste. Sentimentul ca esti una cu tot ce exista pe lume inseamna iubirea adevarata. * Ori de cate ori accepti un moment asa cum este el-indiferent sub ce forma se prezinta- esti linistit, esti impacat. * Inteligenta adevarata functioneaza fara zgomot. Linistea este locul in care se gasesc creativitatea si solutiile problemelor. * Cand privesti un pom sau o fiinta umana aflata in liniste, cine priveste? Ceva mai adanc decat persoana. Constiinta se uita la creatia sa. In Biblie se spune ca D-zeu a creat lumea si a vazut ca era buna. Acelasi lucru il vezi si tu cand privesti din liniste, fara ganduri. * Ai nevoie de mai multe cunostinte? Mai multe informatii, analize intelectuale sau calculatoare mai performante vor salva,oare,lumea? Nu cumva de intelepciune are cea mai mare nevoie lumea din ziua de azi? Intelepciunea nu este un produs al gandirii. Cunoasterea profunda, adica intelepciunea, ia nastere prin simplul fapt de a acorda cuiva sau unui lucru toata atentia ta. * In tine, ca in oricare fiinta umana, exista o dimensiune a constiintei mult mai profunda decat gandirea. Este esenta a ceea ce esti tu. * Trezirea spirituala este desteptarea din visul gandirii. Adevarul cuprinde mult mai mult decat ar putea intelege vreodata mintea. * Atunci cand acorzi mai multa atentie lucrului pe care il faci decat rezultatului la care vrei sa ajungi prin lucrul respectiv, iti rupi lanturile conditionarii egotice. In acest fel nu numai ca devii mult mai eficient, dar ceea ce faci iti va aduce infinit mai multa bucurie si satisfactie.

rEvolutia Interioara – Lumina constiintei si egoul

About Alex Imreh

http://www.aleximreh.ro http://www.facebook.com/alex.imreh 0742-669918
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s