Scrierea milenara a vechii europe si 3 simboluri precrestine – crucea imbarligata, crucea incercuita, crucea cu 7 spire. + IYI

“Desigur ca un bandit are un dosar mult mai bogat decat un onest taran care si-a cautat de rostul lui. Iar inscriptii si sculpturi lasa cei care au posibilitati materiale, deci bogatii, ci nu oamenii saraci si umili. Aceasta este o greseala: istoria reconstituita numai prin inscriptii si statui este una a celor bogati. Iar stramosii nostri, nu erau bogati, ci formau un popor de tarani, traitor in sate. Cate sunt, in toate timpurile, inscriptiile din regiunea Pindului sau chiar pe teritoriul grecesc, dupa ce viata stralucita a cetatilor creatoare ajunsese la o repede scadere? Multa lume isi inchipuie navalirile barbare ca la cinematograf: apare barbarul scrasnind din dinti, invartind niste ochi rosii, cu parul valvoi si facand semne de zdrobire si decapitare indata ce vede un colonist roman. Si atunci stramosii nostri, persoane foarte delicate, se speriau si luau cel dintai tren ca sa treaca dincolo de Dunare, caci evident podurile erau destule pentru inlesnirea circulatiei” << N. Iorga.

Istoria noastra nu a inceput in urma cu 2000 de ani, inima vechii Europe are o continuitate de 7000 de ani, Asta zice si Mario Alinei cu teoria continuitatii, nimic nu s-a schimbat radical peste ani, cu cite o invazie cu cite un razboi, nici cu romanii, nici cu barbarii, cu nici o ocupatie, timp de 7000 de ani au existat continuitati culturale, lingivistice, genetice, un fond care de fiecare data a absorbit socurile, schimbarile facindu-se gradual, pe parcursul a multe sute de ani. Iar anumite lucruri ‘au persistat, transfigurate’, mii de ani…

The framework of Paleolithic Continuity Theory (or PCT, Italian La teoria della continuità) is laid out by Alinei in four main assumptions:

  1. Continuity is the basic pattern of European prehistory and the basic working hypothesis on the origins of IE languages.
  2. Stability and antiquity are general features of languages.
  3. The lexicon of natural languages, due to its antiquity, may be “periodized” along the entire course of human evolution.
  4. Archaeological frontiers coincide with linguistic frontiers.

Piatra scrisa de la Cotargasi-Suceava – inca o bucata de istorie milenara distrusa!  “Piatra scrisă”, aşa cum o numeau localnicii, era o piatră de formă paralelipipedică, având lungimea în jur de 3 metri, înălţimea de aproximativ 2 metri şi lăţimea cam de 1,5 metri. Pe trei părţi era acoperită cu o scriere necunoscută.  Pe toate laturile avea nişte găuri în care presupun că s-au introdus drugi pentru deplasarea ei. După revoluţie, a fost aruncată în aer de către un individ care umbla după comori. Piatra a fost spartă în mai multe bucăţi, cea mai mare are aproape jumătate de metru cub. Piatra, sau ceea ce a mai rămas din ea, se află pe muntele Goia, aproape de de izvoarele Sabasei şi Cotârgaşului, evident în Carpaţii Orientali.

 “Piatra Scrisă” şi istoria scrisului Mihai Ignea – Dacă de tăbliţele de la Tărtăria descoperite de marele arheolog Nicolae Vlassa, pe malul Mureşului, în localitatea Tărtăria (anul 1961) se vorbeste mult, despre “Piatra scrisă” de pe muntele Goia nu se vorbeşte mai nimic, cu toate că, în opinia mea, reprezintă o relicvă arheologică de primă mărime în ceea ce priveşte istoria scrisului. De fapt, în zonă, se găsesc mai multe pietre scrise. În vara care tocmai a trecut am fost de două ori pe muntele Goia şi am făcut câteva fotografii la două din pietrele scrise care se găsesc în zonă. Se poate observa cu uşurinţă asemănarea dintre unele simboluri de pe tăblitele de la Tartaria şi unele simboluri de pe piatrele scrise.

Pietrele scrise de pe muntele Goia-un monument de primă mărime în istoria scrisului. Precizări. Imediat după revoluție, niște indivizi, mineri la o exploatare din zonă, au aruncat în aer piatra principală, fragmentând-o în mai multe bucăți. De-a lungul vremii au existat oameni care au încercat să sensibilizeze autoritățile și istoricii în vederea salvării pietrelor scrise. Am încercat și eu, dar nu am obținut decât promisiuni, care, bineînțeles, au fost uitate imediat. Că autoritățile nu se implică nu m-a mirat, dar am fost uluit că nici istoricii nu sunt interesați. Cel puțin cei cu care am discutat eu. Istoricii noștri par preocupați de istorie doar în măsura în care are legătură cu politica sau cu banii, stau mai mult în capul meselor, la emisiuni televizate și par preocupați să-și acorde unii altora titluri și doctorate. Nu sunt istoric și nici nu am pretenția că sunt, iar cele scrise în articolele de pe blogul UTOPIA și ANTIUTOPIA sunt opinii personale. Am scris și scriu despre pietrele scrise pentru că istoricii nu o fac.

Piatra Scrisa se afla pe Mt.Goia (1150m) acesta fiind situat intre Mt.Baisescu (1340m) si Mt.Batca Comorii (1513m), apartinand subunitatii montane Sabasa din Muntii Stanisoarei parte a Carpatilor Rasariteni. 


Scrierea ”șamanică” – swastika si crucea incercuita    Primul car funerar (aflat la Muzeul Gradski) a fost descoperit într-un mormânt în Dupljaja (Banatul de Sud, Voivodina) ce aparține culturii Zuto Brdo – Gârla Mare, aprox. 1500 î. Hr. Sufletul celui plecat dintre cei vii poartă pe piept svastica și sauvastica despărțite de două spirale-vortex care le corespund, una care l-a absorbit din viață și-l trece în lumea de dincolo și cealaltă care-l va absorbi din lumea morții și-l va trece în cea a vieții.  Al doilea car funerar descoperit tot în Serbia preistorică se afla la Muzeul Național din Belgrad are pe roț crucea încercuită – „hieroglifă” a învierii. Sufletul pe care-l duce poartă pe piept, în chip de amulete, o treime de spirale-vortex-uri, iar pe capul de pasăre și pe trup are alte mici spirale care, de altfel, apar și pe roți și pe păsările psihopompe înhămate la car.

Crucea în cerc – semn al izvorului vieții și al abundenței, crucea  încercuită, icoană a lumii… ce se învârtește neîncetat și… … simbol al învierii și al nemuririi, adică al vieții fără de moarte… poate cel mai răspândit semn din vechile scrieri … apare pe vasele de la Cucuteni, din 4000-3500 î. Hr., cultura Cucuteni fiind dominată de simbolismul feminin.

Aceeași cruce (”celtica”) în cerc apare și pe porțile maramureșene: binecuvântează și ocrotește casa și pe toți ai ei și îi ferește de dușmanii văzuți și nevăzuți, de boală, de dezbinare și de sărăcie, pe care nu le lasă să se apropie.


Semnul labirintului  Labirintul a fost, înainte de a fi sanctuar sau templu, unul din cele mai vechi semne sacre ale omenirii. Un semn care, timp de multe mii de ani, a fost gravat pe stânci, pe pământ, pe sigilii, pe tăbliţe de lut, pe amulete/filacterii sau pe vasele funerare. Arăta astfel:

America N Arizona, Anglia Rocky Valley, India Tikla si Sardinia Luzzanas.
A fost descoperit abia în secolul XIX şi nu există mărturii scrise despre „puterile” pe care le avea. Acest simbol exista în toate culturile primitive, pornind din cele două Americi până în Japonia. Labirinturi ca cele din fotografiile de mai sus s-au descoperit: în Mesopotamia, în Siria, în Egipt (Templul lui Kom Ombo), în India, în Pakistan, în Indonezia, în Java, în Sumatra, în Mexic (Arroyo Hondo, Nuevo Mexico), în Peru (Machu Picchu), ca să nu mai vorbim de Europa (în Italia – Val Camonica, în Spania – Pontevedra sau Cueva de Los Letreros). Toate sunt identice: au şapte spire care încep dintr-o cruce. Pot fi vechi de 20 000 de ani sau mai mult, de 4000 – 5000 de ani sau de 2000-500 de ani.

Doar privind semnul labirintului ne dăm seama că, de fapt, nu este altceva decât o cruce din care porneşte şi la care se întoarce o spirală cu şapte cercuri/spire. Ce semnifică crucea şi ce semnifică spirala? Crucea, pentru strămoşii noştri indo-europeni, cel puţin, nu însemna nimic altceva decât alcătuirea şi mersul lumii. O lume care se învârteşte în cerc, se roteşte şi se întoarce de unde a plecat. Care se transformă, se preschimbă, devine şi apoi… revine. Misteriosul şi străvechiul semn al labirintului, gravat de mii de ani pe stânci, în peşteri, pe malul râurilor, pe tăbliţe sau pe monede, în toată  Europa şi Asia Mică, apare pe pardoseala sau pe faţada catedralelor creştine şi în manuscrisele medievale mănăstireşti. 

Maeştrii Templari, constructorii de biserici, au adus labirintul Minotaurului în catedrale. Rostul lui? Prefacerea de sine şi îndumnezeirea. Templarii, adică constructorii de biserici, şi călugării-miniatrişti din primele secole creştine l-au împrumutat din … mozaicurile vilelelor romane. Misterul labirinturilor creştine – transfigurarea:  În centrul labirintului din Basilica San Vitale (Sf. Vitalie) din Ravenna, Italia, construită în sec. VI, nu se află nicio efigie, doar o piatră rotundă. Constructorii au dorit să simbolizeze prin el biruinţa asupra Diavolului/ispitelor/ încercărilor. Biruinţă pe care  credincioşii o aveau mereu în faţa ochilor, la fiecare mesă. Și, biruinţă care înseamnă transformare, transmutare, schimbare la faţă sau apropiere de Dumnezeu. Nu întâmplător, urmând vechea tradiţie a iniţierilor, labirintul se află chiar în faţa altarului, adică dinaintea locului cel mai sfânt de pe pământ, Sfânta Sfintelor sau Abisul de sfinţenie, unde se petrece Taina Tainelor/ Misterul Misterelor. Și are tot şapte spire, ca şi cel cretan. Nu, întâmplător, iarăşi, săgeţile dintre spire arată limpede că drumul salvării se parcurge dinspre centru spre exterior, că mântuirea vine după biruinţa de sine, sugerând, poate deschiderea totală spre lume şi spre semeni a credinciosului, cu alte cuvinte, lepădarea de sine spre a sluji celorlalţi – adică  idealul cristic. Ideea Constructorilor era simplă: calea spre Dumnezeu pentru cei mai mulţi este tocmai calea rătăcirilor, a căderilor şi a ridicărilor, a alegerilor, a fricilor, a lepădărilor, a trădărilor şi a revenirii. Cale care, mai devreme sau mai târziu, este important să ducă la biruinţa de sine. Pentru că, de fapt, asta înseamnă a-l învinge pe Ispititor. În centrul labirintului  din catedrala gotică Adormirea Maicii Domnului/ Notre-Dame din Chartres, cel mai mare din Franţa, se afla şi se mai vedea până în 1765, spun unele mărturii, minotauromahia gravată pe o placă de cupru. Labirintul din catedrala gotică Notre-Dame din Reims, astăzi pierdut, semăna foarte mult cu labirintul din Amiens. Labirintul Evului Mediu este, aproape în totalitate, al teologilor și al călugărilor alchimiști. Sensul lui ? Marea Operă: trasfigurarea și cunoașterea de sine.


Acest articol pentru mine a inceput cu pozele IYI de pe pagina Virtual Museum of Bulgaria. Apoi de  la una la alta, lecturind prin cotloanele gugalului, au aparut celelalte piese din puzzle. Legaturi, implicatii, supozitii, ipoteze au aparut pe parcurs nenumarate, … the beauty is in the eye of the beholder …
 

Shumen The symbol IYI is to be found more than 50 times in Pliska and Preslav, 157 times for Bulgaria altogether. The exhibit from above left is stored in the historical museum of Shumen. The plate was found in the old capital Pliska.  & Upper right picture – an ProtoElamite inscription, (2300 B.C.) Niavaran Historical complex. The Rosette from Pliska is an ancient Bulgar bronze artifact found in Pliska, Bulgaria in 1961. The Rosette is dated to the 7th-9th century. It measures around 6 cm in diameter. The Rosette itself is a seven-beam starmedallion with Proto-Bulgar signs on it. On the back of the medallion is carved the Protobulgarian symbol IYI.

Rock art in Iran Teymareh & The Last Supper, Ivanovo, Ruse, Bulgaria 

 

IYI occurs in walls and tiles of Pliska, Preslav, Silistra, and other sites. it is present on vessels, amulets, rings, rocks, statues, bread, even in heraldic signs. It occurs in Romania, Czech Republic, Montenegro, also in Pergamon, Asia Minor and Cyprus. Most surprising is the presence in southern Britain on coins of the tribe durotrigi. The symbol appeared in the Balkans thousands of years ago, thracians created it, Thracians used it, for the Thracians IYI had importance. Bellow runic symbol Museum of Bitola, Macedonia and same IYI symbol on a cover of an ancient Etruscan urn.


Pietrele scrise din Muntii Buzaului
Un tinut cu nume bizar, “Tara Luanei“, ascunde vestigii tulburatoare, necercetate de arheologi: locuinte si schituri rupestre, urme stravechi de scrieri necunoscute, incrustate in stanci.

Poze din Muntii Buzaului calauzainmuntiibuzaului.blogspot.ro/201 Vatra de istorie si tinut de plaiuri Muntii Buzaului, munti de o zbuciumata origine geologica, se remarca prin prezenta celor mai pure si de pret zacaminte ambrifere(rumanitul , varietate de chihlimbar foarte rara , de nuanta negru-verde, specifica numai acestor locuri). Intr-un specific local se inalta maiestuos “Casa Chihlimbarului”, muzeu unic in tara si oarecum individual fata de cele din Polonia si celelalta tari baltice. Erau  recunoscute inca din paleoliticul tarziu proprietatile acestui chihlimbar de Colti, caci aproximativ acum 12 mii de ani acesta era purtat drept amuleta, in mormintele ce apartin acelei perioade descoperindu-se astfel de podoabe. In anul 1935, o echipa de geologi se deplaseaza in tinutul Coltilor, culeg mostre, le verifica in laborator si emit acelasi adevar pe care localnicii il stiau din tata in fiu , ca “ambra cea mai valororoasa din Europa se gaseste la Colti”. Acesta este legendarul tinut al Colchidei, acolo unde argonautii veneau special pentru recuperarea vestitei blani a berbecului de aur. Numai ambra de Colti putea  fi atat de ravnita. Nici aurul, nici diamnatele de mai tarziu, nici altceva din aceasta lume nu ar fi putut pretui atat de mult ca si chihlimbarul, caci se credea ca in apele sale salasuieste insusi Dumnezeu. In indepartata Antichitate, magicele minerale erau asezate pe o blana de berbec, poate ritualic, dar probabil si practic (in lipsa sitelor), duse la rau si spalate. Dintre firele lungi de lana si cu efect electrostatic, pietrele nu se risipeau si astfel, puteau fi spalate in numar foarte mare. Dupa spalare, in lumina Soarelui, avand in vedere transluciditatea chihlimbarului de Colti, data de vechimea geologica (aprox. 60 millioane ani), acestea puteau conferi aspectul de aur al blanii respective. Ori, poate importanta mare acordata acestei rasini, trasnforma aceasta expresie intr-o frumoasa metafora atat de cunoscuta in timpurile acelea.

Printre sacrele vestigii ale trecutului se numara cea mai mare concentratie de locuinte rupestre, unele dintre ele aparute din vremuri preistorice, devenite ulterior lacasuri de propovaduire a Sfintei Evanghelii. ,,Leaganul crestinismului”, cel mai vechi centru monahal cunoscut din Carpati, urmand ca importanta dupa Dacia Pontica(Dobrogea). Menhiri, tumuli funerari, trovanti, Tara Luanei, Legenda lanii de aur, centrul energetic, portalul,  fenomene paranormale, un azur de-o intensitate nemaiintalnita, scrieri necunoscute, uriasi, comori, chihlimbarul cu cele peste 160 de nuante, sunt suficiente motive pentru care orice calator s-ar abate  din drumul sau, aici, in mirificul tinut al Buzaului.

Grota Fundul Pesterii, sub aspect stiintific, este cea mai importanta din punct de vedere istoric dintre toate asezarile rupestre din cadrul faimosului ansamblu religios, Alunis-Nucu-Ruginoasda, o adevarata nestemata, ce atinge valoare mondiala prin arta parietala efectuata aici. Ultimele studii demonstreaza ca grota, de varsta tertiara, incepe sa fie utilizata in scopuri culturale, foarte probabil, in timplul neoliticului tarziu sau eneoliticului timpuriu(4000-3500, i. Hr. ), odata cu primele manifestari aparand incizii pe peretele sudic, intai desenul unor linii verticale, dupa care ar fi fost adaugate doua lame cu franjuri si cateva gravuri unghiulare. Mai tarziu, confectionarea pumnalelor din metal determina aparitia de noi gravuri pe peretele sudic, dar, cele mai multe reprezentari se descriu pe peretele nordic, eneoliticul si bronzul timpuriu (3500\3000-2300\2100 i.Hr.). Apar si gravuri care ar putea corespunde trecerii de la bronzul mijlociu la bronzul tarziu (2100-1500 i.Hr.).

Mai departe articolul complet din Revista AS, un articol de referinta. – Visam de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut vrajit, aflat in Muntii Buzaului. Acum a sosit clipa. Din Bucuresti, in doua ore si jumatate sunt la hotarul acestei “tari” stravechi, unde fiecare varf de munte e insemnat cu misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar cativa kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un tinut pustiu, numit dealul Burdusoaia. De o parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant neted, cu balti murdare. Un caine slab rataceste in pustietate. Sunt singura. Ma napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva tare straniu cu zona asta: ori ca privelistea iti da fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas pe acceleratie, calc cu iuteala drumul zdrobit si in cinci minute ma aflu in plin mister.

Inima dintre frunze. Dumitru Nica a fost profesor de istorie in satul Colti. O materie pe care a indragit-o inca din anii copilariei, cand jocurile il purtau prin paduri si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri ciudate, cu peretii acoperiti de desene si semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din zona: schituri rupestre, pietre cu inscriptii, locuri pline de istorie si povesti. Dar astazi are o misiune aparte. Ma insoteste pe culmea Broscarului, ca sa imi arate o piatra plina de semne, care a fost descoperita recent. O relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si Calugaritele. De aici incepe urcusul pe munte. E amiaza si soarele de toamna loveste in pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre paduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul parca zboara. Imi povesteste precipitat despre piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare, acoperita de zeci de semne… Au venit si de la muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar nimeni n-a dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi mai bine sa acopere piatra la loc, cu pamant. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, intr-un noiembrie rece… Profesorul era la vanatoare de mistreti, pe dealul Broscarului. Frigul ii intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasa, de pini. “Ce sa va spun? Am inceput sa imi frec talpile de pamant, ca sa ma incalzesc”, povesteste profesorul. Pietrele scrise din Muntii Buzaului“Si cand colo, vad pe o piatra, in fata mea, doua linii lungi, paralele. M-am gandit eu ca nu puteau fi facute de natura. Apoi, cand ma uit mai bine, sub talpile mele era o alta piatra, acoperita cu muschi si pamant, dar pe care se vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta. I-am anuntat si pe cei de la muzeu. Am sapat in jurul ei si am dezvelit o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat inca de “radacini”. E plina de semne pe toate fetele.” Broscarul nu e o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care il inconjoara, ci un platou, parca anume netezit de mana omului. Acolo e piatra. O bucata de stanca masiva, care de departe pare un organ urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate. “Vedeti, mai la vale se mai zareste cate un prun”, imi spune profesorul. “Aci erau livezi, nu paduri“. Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatra, ca sa privesc imprejur. De departe, inima ei cenusie parca pulseaza. Si padurea pare sa respire odata cu ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia inainte. Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin santurile lasate de semne, ca sa le faca vizibile. Ma apropii incet, incercand sa-mi aliniez respiratia la suflul acelui loc.

Semnele de pe piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita, nici circulara, numai semne aruncate peste tot. Pietrele scrise din Muntii BuzauluiNu vad nici o litera cunoscuta, din nici un alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la vecini. Doar stele alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de patrate si dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti… Unele imi par vag familiare, parca le mai vazusem pe diverse obiecte, intre semnele scrierilor din Vechea Europa si intre semnele de pe tablitele de la Sinaia, altele parca seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si de diverse, incat in prima clipa nu pot lega in minte nimic. Ca si cum mai multi copii s-ar fi asezat in jurul pietrei si ar fi inceput sa scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce piatra s-a umplut de semne. Sa fie doar o joaca? Greu de crezut, caci piatra e in pamant de multa vreme, se vede dupa albeata ei. “Vedeti, pe partea sudica, pamantul a acoperit piatra mai mult de un metru. In multe sute de ani se depune atata pamant“, imi spune domnul Nica, citindu-mi parca gandul. Unele semne sunt grupate cate doua-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari si mai adancite, unele sunt incadrate in patrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel putin la prima vedere, fapt de inteles, caci pe piatra e destul de greu sa trasezi cercuri. “Ei, ce ziceti?”, ma intreaba nerabdator profesorul. Imi trec prin minte doua idei. Prima, ca un asemenea haos aparent ar putea reda o harta, poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel de harta semnele sunt imprastiate fara noima pentru cel ce nu le cunoaste rostul.

A doua idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe rand, la anumite ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in numele celui bolnav. Un fel de “icoana” pagana facatoare de minuni, unde la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli. Sau, cine stie, un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i indrume sau sa le transmita ceva. Cand se putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat pe batranii din sat daca au auzit de la batranii batranilor despre piatra asta, si nimeni nu stie nimic. Aici a fost in ultimele generatii pasune si livada si atat. Sa fie niste semne, nu tocmai de demult, simbolice, lasate de oameni care aveau un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul acesta? Poate niste ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de raboj, cum era cel al plutasilor de pe Bistrita? Sau sa fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur este ca semnele nu sunt facute in joaca, piatra a stat sub pamant, cu siguranta, sute de ani. Ma gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme, astfel de “documente” pretioase ies tot mai des la suprafata si cum am norocul sa aflu de ele, chiar eu… E toamna. Sunt deja trei luni de cand imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se afla in fata mea!

Chemarea. Era intr-o dimineata de sambata, la capat de iulie. Abia asteptasem sfarsitul de saptamana, pentru ca aveam mult de lucru si trebuia sa recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu eram stapanita de o stare de agitatie, un dor de duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva, in zadar stau acasa, ca nu voi putea lucra. Dupa cateva ore de nehotarare, m-am urcat in masina si am plecat. Incotro sa o apuc? Era deja aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus aminte ca de multa vreme doream sa vad muzeul chihlimbarului de la Colti, in judetul Buzau. Stiam ca in zona aceea sunt multe vestigii rupestre, ca locurile sunt pline de legende, ca lucruri stranii se petrec acolo, uneori, si ca la curbura Carpatilor, istoria insasi e scrisa cu un condei parca mai apasat decat in alte parti… Am ajuns dupa-amiaza, am vizitat muzeul, m-am cazat la o pensiune in sat, iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul Martirei, inspre paduri, pana in poiana Cozanei (ce nume de poveste!).

Pietrele scrise din Muntii BuzauluiPietrele scrise din Muntii Buzaului

<< Insemne in piatra la Policiori. Locul mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei erau pajisti cu flori de camp, incredibil de inalte, aproape cat un stat de om, printre care inotam ca printre valuri. Nu mai vazusem in viata mea asa minunatie. Era chiar ca in basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la Colti obosita, dar fericita. A doua zi dimineata, inainte de a pleca spre Bucuresti, am schimbat cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica Nica, o femeie frumoasa si blanda, un fel de zana buna a locului. Am inteles repede ca e pasionata de istorie, la fel ca sotul ei, care a fost multa vreme profesor in sat. Din vorba in vorba, ii spun ca sunt de la “Formula AS”. In acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune: “Dumnezeu mi v-a scos in cale! De cateva zile tot sun la redactie, pentru ca incerc sa dau de o persoana care scrie in ultimul timp la revista. Am sunat incontinuu, dar mi s-a spus ca e plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea sa vina sa scrie si despre locurile de-aici. Cum o cheama, Doamne? A scris acum, de curand, despre Corbii de Piatra din Arges…”. Trec cateva secunde ce ne apasa greu pe amandoua. “Eu sunt”, ii raspund cu respiratia taiata. Doamna Nica se albeste brusc la fata si mainile incep sa-i tremure. Imi spune, cu glas din ce in ce mai stins: “V-am chemat, doamna. V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu inima. Nu-mi vine sa cred ca ati venit. Sotul meu a descoperit in padure o piatra scrisa, e plina de semne, trebuie sa o vedeti…”. Nu ma puteam dezmetici, ma simteam ca intr-o poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce traisem starea aceea de agitatie sambata dimineata. “Stiti, pe aci se intampla des lucruri de-astea – incearca doamna Nica sa ma linisteasca. In locurile astea oamenii mai comunica si cu puterea gandului. Zona e plina de vestigii stravechi, pline de semne ciudate, dar protejate de energii puternice. Aci e curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine ajunge aci reuseste sa vada lucrurile de care va spun. Unii au ameteli, dureri de cap, stari de rau si se intorc din drum. Altii nu mai percep timpul cum trebuie, caci in unele locuri, timpul se dilata sau se strange, si sunt dezorientati.” Am plecat cu totul descumpanita, cu promisiunea ca ma voi intoarce cat de curand, probabil dupa doua saptamani. “Cel mai frumos e aci in octombrie”, mai spune doamna Nica, in drum spre poarta. “O sa vin mult mai repede”, i-am raspuns. Dar saptamanile au trecut ca stolurile de randunele, si de fiecare data cand imi propuneam sa revin la Colti, se ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In octombrie.

Dati-mi voie sa afirm ca aci este un adevarat Athos romanesc”, imi spune solemn domnul Nica.In zona Alunis-Nucu-Bozioru, pe o suprafata de doar cativa kilometri patrati, avem o multime de schituri si biserici rupestre: Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul Pesterii, Pestera lui Iosif, Agatonul Vechi si Agatonul Nou, Schitul Fundatura, Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria… multe. Si multe nu mai exista.

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

<< Profesorul Nica. La Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai e, la Gavanele a existat o manastire mare de maici, apoi intre Muscelul Caramanesti si Ulmet a existat o biserica cu hramul Sfantul Dumitru, care a disparut la un cutremur… Se spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar in unele zile din an, anumiti sateni aud dangat de clopot venind din adancuri”.
Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest loc?”, il intreb pe profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic de adaugat sau de lamurit. “Aci, la curbura, au existat conditii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie“, imi raspunde. “Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii se ascundeau in muntii acestia si nu puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au existat in fiecare generatie batrani, buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita acestei curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in generatie lucruri foarte interesante.” “Ce fel de lucruri?”, tresar eu si ciulesc urechile. “Legende vechi de mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele padurii ajung la ele. Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca si sa se pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori… E o zona saraca, fara drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma lor doar casele naruite si povestile… E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai protejate.”

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

<< Schitul Agatonul Nou. Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul stravechi, incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce in timp, mult inaintea crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii crestini au preluat de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai vazut undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul lor era si mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci, trecatorii se inchinau la fiecare. Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate arhaice, cu nume de legenda, stravechi. “Buzau” stiu ca e nume dacic, “scai” si “muscel” la fel, ma intreb ce poate fi o “vavaluca”, cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre crucile de la Vavaluci imi curata sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care ma ajuta sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt “Policiorii”, salasuri ascunse, pline de semne ciudate. Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit candva ca adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o suprafata de cativa metri patrati, “podeaua” de gresie e plina de semne. Trebuie sa calc pe ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce semnificatii sfinte.

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Astazi, calauza mea e Diana Gavrila, o localnica pasionata de istoria fabuloasa alaturi de care a copilarit. Inalta si zvelta, acum sta asezata in genunchi, migalind pe o foaie de hartie semnele pe care le vede pe piatra. “Sori”, braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana cu un pom sau o ciuperca, “fulgi de zapada” cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 “trepte”, posibile figuri umane foarte stilizate, alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul capului si doua dreptunghiuri in locul picioarelor, totul abstractizat si geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar impresia generala este tot aceea de lipsa de coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost facute, probabil, la momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una “semnata” la 1914. Si pe nelipsitii Marius, Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au scris numele peste inscriptiile stravechi, distrugandu-le. Intr-un colt se afla un desen complex, care pare sa umple un dreptunghi. “O tablita sumeriana”, imi spune Diana. O privesc cu circumspectie: “Ce sa caute o tablita sumeriana aici?” “Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga, zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele din interior, grupate in cadrane, adanciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se gasesc in tablitele sumeriene.” Ma lasa fara grai si nu am cum sa o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens, asemanarea este intr-adevar izbitoare. Turnam apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul. Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma descumpaneste: ei i se pare normal sa gaseasca semne “sumeriene” printre stancile Ruginoasei. “La noi sunt semne stravechi, cam pe fiecare varf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

<< Diana Gavrila. Altele sunt inventariate, dar sunt considerate “de interes local” de catre autoritati. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o minima protectie: ploile continua sa le macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug, fara nici o mustrare de constiinta.”
Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar sunt semne stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice noua descoperire care nu se incadreaza in linia “oficiala”, sa sara pe mine acuzatorii de fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-am facut zeci de fotografii. Multe se regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi epoci. Imi trece brusc prin minte ca filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si documentarele gen “Discovery” sau “National Geographic” despre vechi civilizatii ar putea pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta aventuri incredibile.

Diana, fiica Luanei. Diana are ceva din taramul pe care il stapaneste: o intelepciune uimitoare, gratie exterioara si forta interioara. Si mai are ceva, un aer de basm, de zana buna dar severa, in jurul careia te astepti sa vezi roind pitici si spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista alta piatra scrisa.

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

<< Semne stravechi (dupa Paul Lazar Tonciulescu). Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. “Pe aici, toate varfurile ascutite se cheama Turtudui”, ma lamureste. Diana are la gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate. Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile rupestre, despre calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o misterioasa ceata albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului, despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre argonauti… In rastimpuri, mai sufla in fluierisca ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare… E ciudata fata asta, cu ochii ei taiati ferm, in roseata fetei, cu glasul sfatos si usor poruncitor. “O faptura din alta lume”, imi spun. Figura mitica si spirit protector al acestor locuri.

“Suntem in Tara Luanei”, imi spune Diana dupa ce mai sufla o data in fluierul argintiu. “Batranii de demult povesteau ca Luana era un rege batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica.” “Un barbat?” intreb mirata. Pietrele scrise din Muntii Buzaului “Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti si netematori. Atunci cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe pamant.” Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o repetare fidela a unei povesti stravechi. “Pamantul s-a cutremurat din incheieturi”, continua ea oarecum mecanic, ca si cum ar vorbi in transa, “iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a mai fost calcat multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra.” Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: “Eu cred ca apele tamaduitoare sunt cele de la Fisici, unde pe vremea comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si multimea de simboluri solare de pe pietre – stele, sori, cruci. Iar doborarea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinta la alta, de la religia solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a indragostit de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul, cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si apa moarta.

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a invatat sa se ascunda in stanca, deoarece numai acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se explica multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special la Colti-Bozioru.” “Se stie in ce zona s-au intamplat toate astea?” “Da, cum sa nu… E vorba de platoul Martirei…” Platoul Martirei! Locul fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa scape de trambele de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii, vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de lance orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

<< “Tablita” de la Policiori. Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii inaintate? Stratul de arsura a fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut sapaturi arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea comunistilor, deci regiunea e radioactiva… “Sumerienii aveau 12 zei-regi”, ma lamureste fata. “Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda”. O las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: “tablita” sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul Martirei…

Inscriptia de pe Turtudui. Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteste, povesteste, iar cand ajungem sus, se opreste brusc. Privelistea iti taie respiratia. Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem ca daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. “Ma gandesc la disparitiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul acela”, imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza. “Stiti, acolo au disparut in anii ’80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!”, spune fara urma de zambet pe chip. “Nu-i de gluma!”

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

<< Diana transcrie semne. Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea gasi scrierea cautata. O luam in directii diferite, in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud departandu-se, vorbind tare, ca si cum s-ar teme de ceturile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi si nu o mai aud. O caut printre pietre, ma duc in directia in care a mers si ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un raspuns. De jur-imprejur, doar eternitate. Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o aud pe fata vorbind ma nelinisteste. “A disparut Diana”, imi zic, pe jumatate amuzata, pe jumatate ingrijorata. Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta, frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si copiaza intr-un caiet inscriptia. Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez scurt: “sunt chirilice”. “Nu sunt chirilice”, raspunde ea calma si absorbita. “E o scriere autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al nostru, autohton.” “Pi Pascul”, citeste repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: “e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?”

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

<< Autoarea in padurea de iarba de pe Dealul Martirei. Ma uit uimita la fata asta care are doi copii, pazeste vacile si trudeste pamantul, dar citeaza in latineste din Ovidiu si, desi are doar studii medii, ar putea in orice moment sa-si dea un doctorat in “luanologie”, fiindca stie absolut tot ce s-a scris vreodata despre toate schiturile, bisericile, asezarile si intamplarile din Tara Luanei. Multe le-a invatat de la sotii Nica, multe le-a citit in carti, altele le-a vazut la fata locului si a inteles singura legaturile dintre lucruri. Fara computer, fara internet, fara posibilitati. Doar din pasiune. O intreb cum a patruns in lumea asta, a basmului, care se impleteste cu istoria. “Am ramas orfana de tata de mica, si mama s-a chinuit sa ma creasca singura, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si citea mereu. Seara imi spunea povesti. Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi le repete iar si iar… Mama a facut ca lumea in care am crescut sa mi se para de basm. Cand ma uitam pe fereastra, la marginea padurii, se vedeau saivanele, ca niste casute mici, crescute din pamant. Mama spunea ca alea sunt casele piticilor, si ca acolo este taramul lor. Cand mergea dupa lemne in padure, ma punea sa stau ascunsa sub frunze, ca sa nu-i trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti, iar cand am ajuns mare, nu mi-a fost usor sa ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu bucuria povestilor.”

Epilog. Pietrele scrise din Muntii BuzauluiPlec de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca sus. Ies din sat si intru pe drumul pustiu de pe dealul Burdusoaia. Norii se zvarcolesc deasupra pamantului sarac, lipsit de vegetatie. Trec minute lungi, drumul spart se curbeaza pe langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul lui imi invaluie masina. Sunt singura, intre bezna si lumina, la hotarul dintre Tara Luanei si lume. Cainele costeliv e tot acolo, in baltile murdare. Privelistea pare ca se repeta la nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi pare ca trece o vesnicie. Nu mai stiu pe ce lume sunt, pe lumea mea, sau in lumea patriarhului Luana. Imi trec prin fata ochilor chipuri de pustnici daci garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe care migalesc scrieri ciudate, si vavalucile, poate fiinte de abur ce canta suierat prin vai, si aud dangat de clopote venind din adancuri… Se zaresc, in sfarsit, primele case. Trec podul si cotesc la stanga, spre Cislau. Dintr-o data, imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.

Advertisements
Posted in OldEurope, Ortodoxie | Tagged , , , , , , , | 2 Comments

For more than a millennium, the state that we call now inaccurately the Byzantine Empire, was named "Romania"

The people who lived in the “Byzantine Empire” never knew nor used the word “Byzantine.” They knew themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of “Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, wherever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as “Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as “Romania” [Romanland]. The Empire at Constantinople should not be called the “Byzantine Empire” at all, the very name “Byzantine Empire” is, in fact, an insult.

Greek-speaking Byzantines adopted the Slavic name Vlach (originally Germanic) for the Pastoral Care of Romance-speakers of the Balkan Peninsula and beyond. We have reason to believe that in their own language the Vlachs called themselves Romans or Ruman. In his De Administrando Imperio, written in the 10th century, Byzantine emperor Constantine Porphyrogenitos describes the Latin-speaking Romanoi as distinct from the Greek-speaking Romaioi. By the 8th century Greek had replaced Latin as the language of the administration of the empire. Even so, the Byzantines considered themselves the continuators of the original Roman Empire, and they called their empire Romania. The term Byzantine Empire did not even exist until some time after the fall of the Empire to the Ottomans in the 15th century. So why did the Byzantine Greeks adopt the term Vlach? One explanation is that they had lost contact during the Slavic migrations and especially during the existence of the First Bulgarian Empire, from the 9th to the 11th century.

The Pope placed the Imperial crown on Charlemagne’s head at Christmas, 800. After his coronation, Charlemagne called himself “Carolus Augustus Imperator Romanorum gubernans Imperium” [Charles Augustus, Emperor governing the Domains of the Romans]. The authorities at Constantinople did not wish to recognize the claims of the Frankish upstart in the West, although political reality forced a compromise on the part of Emperor Michael I [811-813]. Michael began to call himself [Michael, Roman Emperor]. Before this change, no Roman Emperor had ever used the word “Roman” in his official titles: the Emperor was simply the “Imperator Caesar Augustus.” Diplomatists at Constantinople would soon argue that “Basileus Romaion” and “Basileus” were two different things. In that view, “Basileus Romaion” stood as a superior and unique title reserved for the ruler at Constantinople. According to this clever theory, Michael had really conceded Charlemagne nothing except a royal title, “Basileus” in the sense of “King.” equivalent to the Latin “Rex.” No wonder “Byzantine” means duplicitous. Not until the time of Emperor Otto III [983-1002] did Western Emperors consistently start calling themselves “Imperator Romanorum” [Roman Emperor] in direct challenge to the “Basileus Romaion” of Constantinople.

Medieval Westerners referred to the territory of the Romaion Empire with the name “Romania” [Romanland]. Case in point: from the sixth to the eighth century, the city of Ravenna was the capital of the Romaion province of Italy, the headquarters of the Exarch. The region close to Ravenna was directly governed by the Imperial authority. In the minds of the Lombards, the Germanic people who wrested much of Italy from Imperial control, the area around Ravenna was “Romania.” To this day, the same region of Italy is called “Romagna,” derived from “Romania.”

Centuries later, the “Franks” of the Fourth Crusade stormed Constantinople in 1204. In the subsequent Imperial hiatus, these adventurers, largely French, elected their own Emperor and established their own Frankish or Latin Empire. The Frankish or Latin Imperial title was “Imperator Romaniae” [Emperor of Romania]. The “Imperator Romaniae” was something different from the “Imperator Romanorum.” In Western Europe, the title the “Imperator Romanorum” belonged to the German successors of Charlemagne and Otto III when they were crowned by the Pope in Rome. Until 1800, most Europeans, particularly Catholics, spoke of the “Sacrum Romanorum Imperium” [Holy Roman Empire] as a serious and important enterprise. Nonetheless, Western Europeans did not call themselves Romans or refer to their homeland as Romania. These words were conceded, albeit grudgingly, to Constantinople.

In the eleventh century, a branch of the Seljuk Turks established a Sultanate in Asia Minor, after the Battle of Manzikert [1071] in which Emperor Romanus IV fell into the hands of the Turks as a prisoner. This Turkish state in Asia Minor was called “Rum” from Rome (and Romanus IV). The later Ottoman Turks adopted the term “Rumelia” to designate the portions of the Balkan Peninsula that they acquired from the Romaioi in the fourteenth century. “Rumelia” was a dimunitive word. If Anatolia was Rome [Rum], than the European territories were Lesser Rome [Rumelia].

After Wallachia and Moldavia coalesced into a single entity in 1859, the name “Romania” was selected in 1862 to describe the combined state. At the time, Romanian unity and independence required the support of France under Emperor Napoleon III [1852-1870]. The “Latin connection” with France aided the Romanian cause by inspiring French interest in their “sister nation” of Romania. For more than a millennium, the state that we call, inaccurately, the Byzantine Empire was “Romania.” Modern Greeks call themselves “Hellenes,” like the ancient Greeks did. The switch from “Romaioi” back to “Hellene,” like the switch from “Vlach” to “Romanian,” came from the politics of nationalism in modern times.

Greeks needed Western European help to become independent in the early nineteenth century. The Greeks were not likely to attract assistance if the Western peoples thought of Greeks as Byzantines. However, if the Greeks were imagined as the children of Plato and Pericles, then the sympathies of educated Westerners, steeped in the Classical tradition, would be with Greece. In the Greek Revolution of 1832, the “Philhellenic” [Greek loving] sympathies of Britain and other European governments were deeply engaged. Intervention on behalf of Greek independence proved decisive. The name of “Hellene” was revived in order to create a national image which rejected the “Byzantine” past.

Romania

wiki > Imperiul Roman de Răsărit Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Heraclius I a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială, dar majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari). Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf. Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες – Elini, care, în Evul mediu, însemna „greci antici păgâni”. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες Elines.

Revista AS >> Imparatii daci ai Romei Dacia – abandonata sau eliberata? Regalian, stranepotul lui Decebal este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Poate fi doar o genealogie imaginara, ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede.

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete.  A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al II-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana. Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.

Daia si Licinius. Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”. In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin. Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol.

Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita “Crucea greceasca”. Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

ac

Romania – Imperiul Roman cu capitala la Bizanţ Constantin cel Mare s-a născut la Niş şi a crescut în complexul mediu al traco-romanilor şi protoromânilor aflaţi la putere în Imperiu. Drumul său către Hristos a fost, ca la aproape toţi oamenii, un drum lung şi greu în care ispitele au fost multe. El a fost multă vreme influenţat de religia tatălui său – pe care sigur, dincolo de nedreptatea făcută mamei sale, l-a iubit şi admirat. Dar în final nu doar a acceptat creştinismul, ci s-a făcut şi propovăduitor al acestuia în tot Imperiul, fara sa fie persecutor al altor religii. Să nu uităm că mult admirata biserică Sf. Petru din Roma i se datorează, ca şi cea din Lateran, ca şi Biserica Sfântului Mormânt (a Învierii) din Ierusalim, cea a Naşterii Domnului din Bethleem şi cea a Înălţării de pe Muntele Măslinilor. Tot el a ridicat şi alte locaşuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia şi Antiohia şi le-a înzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat în Bizanţ, cea mai vestită fiind biserica Sfinţilor Apostoli3.

Dar ceea ce conferă domniei sale o semnificaţie care este superioară pentru noi, Românii, celei general creştine, este acel act uimitor al mutării capitalei de la Roma la Bizanţul tracic. Mutarea capitalei are o semnificaţie aparte. Dar motivaţiile lui Constantin cel Mare au fost mai profunde decât un simplu calcul militar sau administrativ. Roma era păgână. Constantin cel Mare era creştin. Avea nevoie de o Capitală creştină, nu de una păgână. Centrul de greutate al creştinismului de limba latină se afla în acea vreme în ceea ce mai târziu s-a numit Dioceza Traciei. Din acest moment apare Romania, Terra Romanorum. Din acest moment Vechea Romă, ostilă şi străină, este înlocuită de Noua Romă, simbol al tuturor aspiraţiilor religioase, sociale şi economice ale Românilor. Trebuie subliniat că a fost iniţial un oraş mai mult românesc decât latin – păgânesc – sau grecesc, iar efectul său asupra spiritualităţii româneşti a fost profund.

Deşi se consideră de obicei că epoca Romaniei / Imperiului Roman de Răsărit începe cu anul 395 considerăm că este nepotrivit ca o excepţie – unitatea Apusului şi Răsăritului sub Teodosie I cel Mare – să fie tratată ca regulă. Bazele divizării Imperiului fuseseră puse încă în perioada împăraţilor păgâni traco-iliri, iar Sfântul Constantin cel Mare a consfinţit această situaţie încă în timpul domniei sale, atât prin mutarea capitalei cât şi prin felul în care şi-a asociat fiii la domnie. Mai este cazul să spunem că divizarea etnică dintre latinii apuseni şi Românii din zona Dunării şi Asiei Mici a favorizat această separaţie. Şi pentru că momentul în care Străromânii ajung la putere este momentul victoriei Bisericii, 313, credem că acesta, ori cel mai târziu 325, sunt anii de la care putem vorbi cu adevărat de apariţia Imperiului Roman de Răsărit (Romaniei).

De-a lungul Dunării, din Noricum în Sciţia, se găseau numeroase centre episcopale. O listă a episcopilor din Panonia Inferior, Moesia Superior, cele două Dacii – Ripensis şi Mediterranea – Dardania, Moesia Inferior şi Sciţia Mică a fost realizată în 1975 de părintele Mircea Păcurariu9. Completată de listele pentru Iliria, Panonia Superior, Noricum, Epir, Macedonia, Thracia, Chersonez etc., ar putea ajuta la formarea unei imagini nu doar asupra unităţii Românilor sud şi nord dunăreni, ci şi asupra vechii istorii bisericeşti a Neamului Românesc. Întrebarea care se pune este: în ce măsură exista o unitate a Românilor din zonele aflate sub administraţie romană şi cei din zonele aflate sub influenţa Imperiului? Într-adevăr, până când, popoarele alogene balcanice, de la neogreci la croaţi, au început a-şi dezvolta cultura naţională şi a o impune şi Românilor de pe teritoriul lor, limba română avea un aspect deosebit de unitar10. Or, explicarea unităţii lingvistice a unui neam atât de întins a creat multe dileme şi polemici.

Poporul român s-a format atât în Romania balcanică, din Noricum în Bitinia, cât şi în Romania nordică, de la izvoarele Oderului la ţărmurile Azovului; singura diferenţă este că Românii din nord, inferiori atunci celor sudici atât pe plan economic şi social cât şi organizatoric, militar etc, au fost mai mult influenţaţi decât au influenţat în raporturile lor cu Românii sudici. Este bine să ne reorganizăm viziunea asupra începuturilor Neamului nostru, pentru a putea duce mai departe moştenirea şi misiunea.

Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

Byzantine_Empire_600AD

Țaratul (regatul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură valah (aromânesc la sud de Dunăre și românesc la nord) și bulgar. Asta nu înseamnă că valahii (aromânii și românii) i-au cucerit pe bulgari sau că bulgarii au cucerit principatele dunărene, ci înseamnă că în cadrul acestui stat au conlocuit două populații, una romanofonă, celalată slavofonă, pe ansamblul teritoriului său, toponimia veche aratând o predominanță a slavilor la șes, și a romanicilor în zonele peri-montane, deluroase și mai păduroase; țărmurile aveau o populație preponderent grecească. Ulterior, despărțirea proto-românilor de către populațiile slave așezate printre ei, a creat cele patru grupuri lingvistice : daco-român, aromân, megleno-român și istro-român; daco-românii absorbind treptat slavii din nordul Dunării, în timp ce slavii au absorbit treptat majoritatea aromânilor, megleno-românilor și istro-românilor din sudul Dunării[8].

campaigns_of_ivan_assen_iibulgaria_under_kaloyan

Original article>> WHAT, IF ANYTHING, IS A BYZANTINE? by Clifton R. Fox Professor of History, Tomball College, Tomball, TX, USA. Revised 3/29/96.

The original version of this article appeared in the Celator [Volume 10, Number 3: March 1996]. Portions are also quoted in the book Ancient Coin Collecting by Wayne G. Sayles, published [June 1996] by Krause Publications.

IntroductionBy modern convention, the phrase “Byzantine Empire” refers to a political entity that once dominated the Mediterranean world. The city called Constantinople or [on today’s maps] Istanbul functioned as capital of the Empire. The “Byzantine Empire” originated with the founding of Constantinople in the fourth century AD on the site of the much older Greek colony of Byzantium. The Roman Emperor Constantine I [died 337] called the site New Rome or Constantinople. Constantine situated his capital in the new city named after himself. The successors of Constantine I lived in Constantinople without interruption until 1204. In 1204, Crusaders from Western Europe, diverted from the path to Jerusalem, captured and looted Constantinople. They held the city until 1261. The “Byzantines” restored the “Byzantine Empire” at Constantinople in 1261 after the “Franks” were expelled. In 1453, the Ottoman Turks stormed Constantinople. The “Byzantine Empire” ceased to exist.

The role of the “Byzantine Empire” in European history is not sufficiently understood by the educated public of today. Constantinople stood at the economic, political and cultural heart of Europe from its founding until the wanton sacking of Constantinople by the Crusaders. The New Rome withstood the assault of many attackers, protecting all Europe against the flood of invasion. The “Byzantine Empire” flourished in the same era that found Western Europe ensnared by poverty and violence. One cannot omit the added fact that Constantinople yet remains the religious lodestar of Orthodox Christians: the predominant faith of Russia and other lands is rooted in the Byzantine experience. In our time, with recent changes in Russia, her Byzantine roots seem more relevant than ever to the present. In spite of its rich heritage and significant role, the achievements of Byzantine civilization have often been given short shrift and denigrated: the very name “Byzantine Empire” is, in fact, an insult.

The phrase “Byzantine Empire” was coined and popularized by French scholars such as Montesquieu, an influential figure of eighteenth century intellectual life.. He was the same author whose seminal volume The Spirit Of The Laws did much to inspire the Founding Fathers of the United States in their writing of the American Constitution. Like other thinkers of his time, Montesquieu revered the ancient Greeks and Romans with immoderate enthusiasm as masters of politics and culture to be emulated. Following a Western European tradition that extended back to the early Middle Ages, Montesquieu regarded the Empire at Constantinople as corrupt and decadent. Although he wrote a long history of the Empire at Constantinople, Montesquieu could not bring himself to refer to the Empire at Constantinople with the noble names of “Greek” or “Roman.” From the obsolete name “Byzantium,” Montesquieu used the word “Byzantine.” The word “Byzantine” denoted the Empire and connoted its supposed characteristics: dishonesty, dissimulation and decadence. The English scholar Edward Gibbon in his Decline and Fall of the Roman Empire treated the Empire after the sixth century as an epic of unrelieved degradation and corruption.

The people who lived in the “Byzantine Empire” never knew nor used the word “Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of “Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, wherever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as “Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as “Romania” [Romanland]

In the provinces close to Constantinople, where the Greek language predominated over the Latin of Old Rome, the idea of Roman citizenship and identity appealed to a broad segment of the population. Greek speaking citizens were proud to be Romans: in Latin, “Romani,” or, in Greek, “Romaioi.” The word “Romaioi” became descriptive of the Greek speaking population of the Empire. The old ethnic name applied to Greeks, “Hellene”, fell into disuse. In ancient times, of course, “Hellene” had meant Greek. Hellene meant Greek from the seventh century BC onward, if not earlier. Although Homer called Greeks by other names, Herodotus, Pericles, Plato and Alexander were all “Hellenes,” as were Greek speaking inhabitants of the Roman Empire in the first and second centuries AD. In the fourth century AD, as the Empire became Christianized, the term “Hellene” became redefined by common convention to include people who still worshipped the old gods and studied philosophy in hopes of resisting the new faith of Christianity. Emperor Julian II [361-363], an Emperor who tried to stop the Christian tide, described himself as a “Hellene.” By “Hellene,” Julian signified his combination of Neo-Platonic philosophy and worship of the Olympians.

In the final years of the fourth century AD, Emperor Theodosius I [379-395] made Christianity the sole state religion after subduing the rebellion of an “Hellene” usurper, a westerner named Eugenius. After Theodosius’ critical decision, fewer and fewer people were willing to call themselves “Hellenes.” For centuries more, the word “Hellene” remained in bad repute, associated with outlawed religious ideas and disloyalty to the state. Greek speakers found the identity of “Romaioi” in place of “Hellene” to be a safe refuge in changing times. Greek speaking “Romaioi” inhabited the Empire until the its demise in the fifteenth century.

The Empire at Constantinople should not be called the “Byzantine Empire” at all. If it requires a special name, we might better name the Empire at Constantinople with the title of the “Romaion Empire” from the Greek “Basileia Romaion” [Empire of the Romaioi].

Coins and Continuity – The Romaion Emperors went to great pains to express the continuity between their authority at Constantinople and the tradition of Old Rome before Constantine I. For example, coins continued to carry inscriptions in Latin centuries after the people of Constantinople could no longer speak or read the language. Consider the observe legends found on coins in the various Imperial reigns. As a benchmark, look at the coinage of the last Emperor to reign many years in Italy, Valentinian III [425-455]. A typical observe legend on one of Valentinian III’s coins reads like this:

Expanded by spelling out abbreviations in full, we get: “Dominus Noster Placidius Valentinianus Pius Felix Augustus” [Our Lord Placidius Valentinianus the Pious and Blessed Augustus]. Compare Valentinian’s obverse legend to observe legends from later Romaion issues. Start with an inscription of Emperor Justinian I [527-565], who spent his life trying to reconquer the lost western provinces, with limited success:

There are two small changes between Valentinian and Justinian. First, “Pius Felix” had been replaced by “Perpetuus”[Forever]. Emperor Leo I [457-474] had mandated this change. He thought that the phrase “Pius Felix” possessed too many associations with the pagan past to be acceptable in the new Christian Empire. Another difference was that “Augustus” had become abbreviated with “AVC” instead of “AUG.” This small change evinces the influence of the Greek language. In Greek, the sound “g” is expressed by the letter “gamma” [G] which is the third letter of the Greek alphabet, equivalent to the Latin “C.” In spite of these minor changes, Justinian’s observe legend preserved continuity with the Roman past. The Latin remained in use. The Emperor remained “Dominus Noster” and “Augustus.” One century after Justinian I, these titles still remained in use. The standard obverse legend of Constans II [641-668] was

Note that Greek letters “delta” and “tau” have entered the picture. The ambiguous “gamma” had been dropped from the abbreviation of “Augustus.” Nonetheless, the Latin titles remained. Roman forms were preserved, and still venerated.

The transition to a more Greek style of titulature after 700 might be associated with a change in dynasty. The family of Heraclius [reigned 610-641] hailed from Latin speaking North Africa. Heraclius’ descendants, including Constans II, were probably slow to abandon Latin titles partly in tribute to their own family heritage. The Latinity of the Heraclian family did not confine itself to forms and titles. Constans II actually considered moving the Imperial capital from Constantinople to Syracuse in Sicily. Although Syracuse itself was as Greek a city as Constantinople, famous since antiquity, the movement of the capital westward out of Constantinople to Syracuse would have pulled the focus of the Empire in a new direction, a direction less fundamentally Greek. Constans II suffered an untimely death, which prevented the fruition of his plans. He was murdered at Syracuse, likely by enemies of his planned transfer of the capital. Notwithstanding the fate of Constans II, the Heraclian family remained in power at Constantinople two generations longer. The end of the Heraclian era in 711 signaled a further shift in the orientation of the Empire towards the Greek world. The next ruling family, the Isaurian Dynasty [717-802] was Greek speaking from the start. In the course of the eighth century, “Dominus Noster” disappeared from Imperial coins. The words “Perpetvus Augustus” also began to fade in the same era, replaced by the Greek “Basileus.”

The word “Basileus” deserves a history of its own. In classical Greece, “Basileus” meant “King,” equivalent to the Latin “Rex.” From the time of Emperor Augustus [died 14 AD], Greeks called the Roman Emperor by the name “Basileus.” In the Latin language, of course, the Emperor was never called “Rex,” which was offensive to Roman Republican sensibilities: the Emperors were, in theory, chiefs of a Republican government. Roman Republicanism notwithstanding, the use of “Basileus” became standard among Greek speaking Romaioi to describe the Emperor. No way existed to translate the titles of “Imperator” or “Augustus” into Greek that did not sound contrived or ridiculous. The word “Autocrator” was coined to translate “Imperator.”;”Sebastos” stood as the parallel to “Augustus,” but neither “Autocrator” nor “Sebastos” acquired popular currency. Instead, the pretense developed that “Basileus” meant “Emperor” instead of “King.”. Romaioi commenced to use the Latin “Rex” to mean “King” in reference to non-Roman rulers of lesser rank than their own Emperor. The new usage of “Basileus” gained formal status much later. In the seventh century, Emperor Heraclius first employed “Basileus” in Greek language legal documents as his official title, but the word only replaced “Augustus” on the coinage in the Isaurian era [717-802].

One impetus to the adoption of the new title came from the Empress Irene [797-802]. She had been the wife of Emperor Leo IV [775-780]. After Leo’s death, Irene assumed power as the regent of their infant son Constantine VI . In 797, Irene deposed and blinded her son to prevent his achievement of power after achieving adulthood. Irene declared herself ruler in her own right, a claim that no woman had ever made before in Imperial history. In advancing her novel claim, Irene faced a difficulty of nomenclature. The Imperial title “Augustus” was, of course, male. Irene could not call herself “Augustus” without appearing ridiculous. The female form of “Augustus,” “Augusta” might have served the required purpose, except that “Augusta”had signified in the past the wife of the Emperor or other important female relation, not a legitimate ruler. The usage of “Augusta” to designate female members of the Imperial family dated back to the early years of the Empire. Emperor Augustus’ widow Livia accepted the name “Julia Augusta” from the Senate in 14 AD. Throughout a span of close to eight hundred years, “Augusta” had not ever been suggestive of a ruler in her own right; the existence of an “Augusta” implied the existence of an “Augustus.” Irene had no desire to remind the Romaioi of her son Constantine. Therefore, Irene’s inscriptions uniformly eschewed the word “Augusta.” Instead, Irene elected to call herself by the female form of “Basileus,” that had in the past been employed by reigning Queens as well as consorts and mothers of Kings. The unabbreviated form of the inscription was:

Note the mixture of Latin and Greek letters. On coins, the abbreviated version

appeared in most cases.

The stunning event of Irene’s reign was the coronation at Old Rome of Frankish King Charlemagne [Carolus Rex Francorum] as Emperor in 800. Many authorities in the Latin speaking world had continued to recognize the Emperors at Constantinople as the legitimate Roman Emperors until Irene deposed her son in 797. In the eyes of the Latin West, the throne became vacant upon the removal of Constantine VI. Irene appeared objectionable on three counts: she was a woman, she had committed the heinous act of blinding her own son, and she adhered to Eastern religious practices , which the West rejected. Although Charlemagne, a Germanic tribesman [better to think of him as Karl instead of the Frenchified Charlemagne], was no Roman, he had brought unity to much of Europe. Why should not he, instead of some Greek women [Graeca], be Emperor? The Pope thought on these lines, and placed the Imperial crown on Charlemagne’s head at Christmas, 800. After his coronation, Charlemagne called himself “Carolus Augustus Imperator Romanorum gubernans Imperium” [Charles Augustus, Emperor governing the Domains of the Romans].

The authorities at Constantinople did not wish to recognize the claims of the Frankish upstart in the West, although political reality forced a compromise on the part of Emperor Michael I [811-813]. Michael’s envoy from Constantinople saluted Charlemagne at his court in Aachen as “Basileus,” that the Westerners translated with satisfaction as Emperor. Of course, the Greek speakers had room to live in the ambiguity of the word “Basileus.” Back in Constantinople, Michael began to call himself [in unabbreviated form]:

[Michael, Roman Emperor]. Note the Greek “upsilon”[U], “chi” [C] and “eta” [H]. On coins, the usual form was

Before this change, no Roman Emperor had ever used the word “Roman” in his official titles: the Emperor was simply the “Imperator Caesar Augustus.” Diplomatists at Constantinople would soon argue that “Basileus Romaion” and “Basileus” were two different things. In that view, “Basileus Romaion” stood as a superior and unique title reserved for the ruler at Constantinople. According to this clever theory, Michael had really conceded Charlemagne nothing except a royal title, “Basileus” in the sense of “King.” equivalent to the Latin “Rex.” No wonder “Byzantine” means duplicitous.

Not until the time of Emperor Otto III [983-1002] did Western Emperors consistently start calling themselves “Imperator Romanorum” [Roman Emperor] in direct challenge to the “Basileus Romaion” of Constantinople. Otto III took this step on the prompting of his mother Theopano, a princess from Constantinople who understood the subtleties of the problem. The “Basileus Romaion” of the time, Basil II [reigned 976-1025] was not a kinsman of Theopano, and she desired to elevate her son above the competition at Constantinople by calling Otto “Imperator Romanorum.” Of course, well-informed people in the West knew already that the best way to insult the authorities in Constantinople, if that was the goal, was to deny their identity as Romans. Call them “Graecus:” that translated to “Hellene,” that implied pagan as well as not Roman.

The Land Called Romania – Clever diplomatic insults aside, medieval Westerners referred to the territory of the Romaion Empire with the name “Romania” [Romanland]. Case in point: from the sixth to the eighth century, the city of Ravenna was the capital of the Romaion province of Italy, the headquarters of the Exarch. The region close to Ravenna was directly governed by the Imperial authority. In the minds of the Lombards, the Germanic people who wrested much of Italy from Imperial control, the area around Ravenna was “Romania.” To this day, the same region of Italy is called “Romagna,” derived from “Romania.”

Centuries later, the “Franks” of the Fourth Crusade stormed Constantinople in 1204. In the subsequent Imperial hiatus, these adventurers, largely French, elected their own Emperor and established their own Frankish or Latin Empire. The Frankish or Latin Imperial title was “Imperator Romaniae” [Emperor of Romania]. The “Imperator Romaniae” was something different from the “Imperator Romanorum.” In Western Europe, the title the “Imperator Romanorum” belonged to the German successors of Charlemagne and Otto III when they were crowned by the Pope in Rome. After Otto III, German Kings called themselves “Rex Romanorum” [Roman King] in the interval between their election in Germany and coronation at Rome, which might be many years. After the middle of the thirteenth century, many of the German Kings never took the Imperial crown at all. They remained “Rex Romanorum” throughout their tenure. At the moment that the Fourth Crusaders elected their founding Emperor Baldwin I [reigned 1204-1205], the Western Imperial throne was vacant. German King Philip had not been crowned Emperor by the Pope and never would be crowned Emperor. Still, Baldwin I respected Western tradition: he did not dare offend the Pope by presuming to claim the title “Imperator Romanorum,” but only the title of “Imperator Romaniae,” Emperor of Romania. In Western eyes, only the Pope could make an individual “Imperator Romanorum.”

In the West, the idea of “Imperator Romanorum” survived to describe the ranking Roman Catholic ruler until the nineteenth century. In 1508, the Pope authorized the “Rex Romanorum” to call himself “Imperator Romanorum Electus” [Elected Roman Emperor] without coronation at Rome. The last “Imperator Romanorum Electus” abdicated in 1806. Voltaire scoffed at the Holy Roman Empire in its senescence. The Holy Roman Empire was, Voltaire gibed, “…neither Holy, nor Roman, nor an Empire.” As in other matters, Voltaire ridiculed the things in which other people believed. Until the end, most Europeans, particularly Catholics, spoke of the “Sacrum Romanorum Imperium” [Holy Roman Empire] as a serious and important enterprise. Nonetheless, Western Europeans did not call themselves Romans or refer to their homeland as Romania. These words were conceded, albeit grudgingly, to Constantinople.

Western Europeans were not the only despoilers of the Romaion Empire to refer to it by the name of Rome. In the eleventh century, a branch of the Seljuk Turks established a Sultanate in Asia Minor carved out of land in Asia Minor. The Sultanate’s territory had been cut from the Empire after the Battle of Manzikert [1071] in which Emperor Romanus IV [reigned 1067-1071] fell into the hands of the Turks as a prisoner. This Turkish state in Asia Minor was called “Rum” from Rome. The Sultanate of Rum continued until after 1300 with its capital at Konya [Iconium].

The later Ottoman Turks adopted the term “Rumelia” to designate the portions of the Balkan Peninsula that they acquired from the Romaioi in the fourteenth century. “Rumelia” was a dimunitive word. If Anatolia was Rome [Rum], than the European territories were Lesser Rome [Rumelia]. The name “Rumelia” survived into the nineteenth century. After a Turkish defeat at the hands of Russia, the two combatant governments signed the Treaty of San Stefano [1877]. The Treaty included a provision to create a “Principality of Eastern Rumelia” under Russian “protection” on land now in Bulgaria. The attempt to create Eastern Rumelia never came to fruition. After diplomatic pressure from other powers, the Treaty of San Stefano underwent significant modification at the Congress of Berlin in 1878. Eastern Rumelia vanished before it came into proper existence.

One might wonder why the name “Romania” became applied to the present nation called Romania. The association of the name “Romania” with the present nation “Romania” stems from the nineteenth century. In their first appearances in the historical record of the Middle Ages, the Romanians were called “Vlachs” by chroniclers from Hungary and Constantinople. A principality called “Wallachia” emerged among the Vlachs before 1300. Separate Vlach principalities of Moldavia and Transylvania followed. Later, scholars realized that the Vlach language derived from Latin; Vlach was a sister language to Italian, French and Spanish. How did Latin speakers find their way to this remote part of Europe north of the Danube River? Scholars developed the theory that the Vlachs were descended from Roman colonists and Latinized natives who lived in the area north of the Danube River during the second and third centuries AD. In the period, the region constituted the Roman province of Dacia. Whether the theory is right or not, it became the basis of Romanian nationalist feeling in the nineteenth century. The idea of a Roman descent gave Vlachs new pride in themselves. After Wallachia and Moldavia coalesced into a single entity in 1859, the name “Romania” was selected in 1862 to describe the combined state. At the time, Romanian unity and independence required the support of France under Emperor Napoleon III [1852-1870]. The “Latin connection” with France aided the Romanian cause by inspiring French interest in their “sister nation” of Romania.

In light of the late date at which modern Romania acquired its name, it appears clear that earlier, the term “Romania” referred to the territory where the Greek speaking “Romaioi” lived. For more than a millennium, the state that we call, inaccurately, the Byzantine Empire was “Romania.” After the end of the Empire, Greek speaking inhabitants of the Ottoman Empire continued to call themselves “Romaioi.”

Modern Greeks call themselves “Hellenes,” like the ancient Greeks did. The switch from “Romaioi” back to “Hellene,” like the switch from “Vlach” to “Romanian,” came from the politics of nationalism in modern times. Greeks needed Western European help to become independent in the early nineteenth century. The Greeks were not likely to attract assistance if the Western peoples thought of Greeks as Byzantines. However, if the Greeks were imagined as the children of Plato and Pericles, then the sympathies of educated Westerners, steeped in the Classical tradition, would be with Greece. In the Greek Revolution of 1832, the “Philhellenic” [Greek loving] sympathies of Britain and other European governments were deeply engaged. Intervention on behalf of Greek independence proved decisive. The name of “Hellene” was revived in order to create a national image which rejected the “Byzantine” past.

Conclusion – The names by which things are called are important in shaping our interpretation of reality. People are often surprised to discover that historical labels which define the past are inventions of later scholarship and ideology, not parts of the past itself. Men and women of the Middle Ages did not know that they lived in the Middle Ages: people who lived in Classical Athens or Renaissance Italy suffered the same disability. The people of the “Byzantine Empire” had no idea that they were Byzantine. They regarded themselves as the authentic continuators of the Roman world: the Romans living in Romania.

Până în secolul al V-lea î.Hr., tracii au devenit un popor atât de numeros încât Herodot (cartea a 5-a) îi numea cel mai numeros popor după indieni. De asemenea, el adăuga că tracii ar fi putut deveni cea mai mare putere a lumii dacă n-ar fi fost atât de dezbinați. Nu au stiut sa se uneasca, au preferat sa traiasca liberi, orice uniune ar fi insemnat un stat prea ierarhizat. Getii de la Dunare, (cei mai viteji dintre traci), dacii din munti si tracii de la sud de Dunare vorbeau aceeasi limba – ”latina vulgara”.

0]Balcanii sunt o zona relativ omogena lingvistic si genetic, greaca veche, limba tracilor, limba geto-dacilor fiind toate variatiuni ale ”latinei vulgare”.  Genetic/etnic Grecia este zona ‘colorata’ cel mai puternic de ‘agricultorii’ veniti din Asia Mica – haplogrupul J! 1]Dacia Mare a lui Burebista – ‘replica’ la amenintarea romana. Incepe ofensiva romana asupra populatiilor traco-getice, atacul imperiului sclavagist asupra traco-getilor liberi. 2]Romanii cuceresc ‘tracii’ de la sud de Dunare (Macedonia, Serbia si Bulgaria de azi). 3]Traian reuseste sa cucereasca o treime din Dacia nord-dunareana. 4]Dacii liberi continua sa atace Roma, in timp ce la conducerea Romei ajung soldati de origine daca. 5]Regalian dacul conduce trupele romane din Panonia/Moesia, ajunge imparat printr-o rebeliune, in aceeasi perioada trupele romane se retrag din nordul Dunarii, Dacia este eliberata. 6]Constantin ‘tracul’ ‘paraseste’ Roma pagana, care apoi este ingenunchiata de gotii/geti. In acest moment fluxul roman este dat complet inapoi de refluxul popoarelor care vin de la Dunare. 7]Ramine Imperiul Roman de Rasarit, dominat de ‘tracii’ care vorbesc latina vulgara, 8]Imperiul Roman face implozie, pe de o parte atacat de slavi din nord, pe Bgiusca_Jirecek_Linede alta parte ‘corupt’ de greci din interior si atacat de asiatici/arabi din sud. 9]Bizantul grecizat se lupta cu Imperiul vlaho-bulgar al Asanestilor. Linia Jiricek desparte Balcanii intre un sud tot mai grecizat si un nord inca in mare masura ”latin” condus o elita amestecata de vlahi si bulgari. 10]Continua grecizarea in sudul si respectiv slavizarea in nordul liniei Jiricek.  Balcanii care au fost o mare ”latina” devin un arhipeleag cu insule din ce in ce mai mici de latinitate (aromani, istroromani, etc). Genetic se pastreaza o omogenitate relativa, lingvistic fondul vechi ”tracic” dispare.

Posted in Etnogenesis, Romanian Ortodoxy, Valahia | Tagged , , , , , , | 1 Comment

Istoria nestiuta a getilor si genomul european

Motive

www.facebook.com/SemneCusute : Inainte de litere, au fost semnele. Mult inainte de daci, de greci, de romani, de toata istoria omenirii care a fost scrisa. Mare parte din povestea omenirii a fost desenata. A, e altceva ca noi n-o mai putem descifra acum si e problema noastra ca vedem semnele dar nu le mai intelegem. E o problema care se poate rezolva.
In 1910, la Viena, expozitia internationala de textile ii lasa fara explicatii pe specialistii care se uita, perplex, la motivele identice folosite in Turcia, Bucovina si tarile Scandinave. Ei nu inteleg cum e posibil pentru ca dupa ei, aceste populatii n-au fost niciodata in contact; femeile care au lucrat acele textile nu si-au parasit satul niciodata, nici stramosii lor. Daca acei specialisti ar fi putut vedea hartile intocmite pe baza studiilor de azi, probe ADN, care urmaresc stramosii pe linie materna si paterna, pe tot traseul lor !
O astfel de harta am folosit pentru a suprapune pe ea “traseul semnelor”. Se leaga. Oamenii au lasat in urma lor semne, asa cum Hansel si Gretel au lasat firmituri de turta dulce.
Nu poti practica agricultura decat daca stai pe loc (populatie sedentara). Cand cultivi pamantul, e vitala fertilitatea solului, prezenta apei, soarele, anotimpurile. Vei folosi semnele mai mult cusute, pe panza, caci ai la indemana culturi de in si canepa, viermi de matase, etc.
Daca esti dintr-un neam de pastori, esti mereu pe drum. N-ai in si canepa, dar ai lana. Din lana trebuie sa faci si haine si covoare si cort, pentru ca n-ai o casa cu pereti. Vei folosi semnele mai mult tesute, semne care sunt importante pentru nomazi: steluta nordului (calauza), coarnele berbecului, carligul ciobanului, coltii lupului, cumpana.
Pe-aici au trait mereu si agricultori si pastori; e o tara mare, relief variat. Au stabilit relatii, au avut nevoie unii de altii; si-au imprumutat semnele si le-au folosit in atatea combinatii, incat varietatea modelelor de la noi este coplesitoare, ametitoare, fara sfarsit. Pentru ca noi le avem pe toate.
Legende sunt multe si multe se verifica. Cel mai ‘romanesc’ semn, este, probabil, coloana. Nu o alaturare de romburi – ci coloana. Este si cel mai vechi semn (descoperit pana acum) pe teritoriul nostru: vechimea cca 10.500 ien – descoperit pe o piatra, intr-o grota, in Mehedinti. Nu semnele in sine sunt ale noastre; ci felul unic, in care le-am COMBINAT si le-am PASTRAT!


Genomul europenilor scoate la iveala o inrudire care, daca ar fi constientizata, multe conflicte ar fi inabusite din “fasa”. Pentru ca, la origine, toti suntem frati, mai mult sau mai putin vitregi! In urma cu cativa ani, niste geneticieni umblau prin Europa si prin lume cu betisoare cu care luau mostre de saliva. In cele din urma, au ajuns in laboratoarele Universitatilor Stanford, Arizona si Florida, in cadrul Proiectului “Arborele ADN”.  Rezultatele preliminare privind genomul Europei au starnit vii controverse, pentru ca atingea natiile la origine! Si strica istorii elaborate fara sustinere arheologica. Per total, inrudirea europenilor intre ei ar trebui sa fie de bine! Ar trebui sa-i uneasca, asa cum n-au fost niciodata.

50 la suta dintre britanici sunt germani! Sau invers!

MAGI-Basilica-di-S.-Apollinare-Ravenna-copyCei trei magi de la rasarit, care au adus daruri pruncului Iisus erau nobili geti, dupa cum si apar pictati in Basilica Sf. Apollinare din Ravenna.

Zilele trecute, nemtii scriau ca 50 la suta dintre britanici si aproape toti danezii au genele triburilor germanice care au acostat pe malurile Kentului in anul 449 d.C. Conform arheologului german Heinrich Haerke, vreo 200.000 de oameni, o adevarata armata, au navigat pe Marea Nordului spre Marea Britanie, poposind in Kent dupa plecarea armatei romane.  In urma cu un an, alt studiu genetic ii arata pe britanici a nu fi anglo-saxoni, ci celti! Iar daca se ia in considerare compozitia genetica aproape identica dintre Franta si Anglia, ne incurcam de tot. Care studiu e corect? Depinde pana unde se merge pe ramurile copacului genealogic, spre radacina! Daca se ia in considerare parul blond si ochii albastri, mutatie genetica petrecuta la Marea Neagra, dupa cum au constatat geneticienii din Suedia si Danemarca, toti sunt frati cu… getii! Si daca tot s-a pomenit de Danemarca, e bine de amintit ca istoricii danezi spun ca se trag din daci?!

Dahii regali si periplul lor prin lume

Geneticienii leaga raspandirea proto-indo-europenilor de migratia regalilor saci in mileniul II i.C. Cine erau sacii, purtatorii caciulii tuguiate, buni arcasi si manuitori de topoare? Herodot numeste toate ramurile de saci dupa origine: masageti sau “dahii regali”! Acestia au ajuns sa intemeieze case regale si in Punjab, India. Multi istorici “clasici” romani refuza inrudirea dintre daci si dahi, fara argumente. Lasand la o parte ca aveau acelasi port, ca vorbeau aceeasi limba protolatina, din care au ramas suficiente cuvinte pe care le regasim in limba romana de azi, ca aveau acelasi steag de lupta – lupul cu trup serpuitor – studiul genetic nu mai lasa umbra de indoiala: au acelasi marker genetic. Dahii, daii au facut istorie ca triburi conducatoare si intemeietoare de dinastii regale, dintre care partii sunt cei mai cunoscuti in istorie, cucerind si imperiul persan. Persanii numeau provincia de origine a partilor Faleh, cu pronuntie “valeh”, de ce nu Valahia? Timp de aproape 400 de ani, dinastia regala a lui Arsace a condus Armenia.

Razboinici si prolifici

Conform lui Herodot, masagetii venerau un singur zeu, al Soarelui si erau mari iubitori de aur, metal inchinat zeului. Cetatile lor rotunde, cu centrul impartit in cruce – cercul, crucea, zvastica fiind simboluri solare pastrate in traditia taranilor romani – i-au facut sa se minuneze pe arheologii rusi care le-au descoperit. Si mai erau “sacii de dincolo de arkhaim11mare” (Marea Neagra), pe care grecii i-au botezat sciti si care ulterior au fost “revendicati” de slavi! Apoi, conform istoricilor antici, mai erau sauromatii, descendenti din tati sciti si mame amazoane. Tot amestecandu-se cu mame localnice, pe unde s-au asezat, au rezultat sarmati, roxolani, urgi, alani, eprani. Astfel, conform datelor genetice si in conformitate cu atestarile arheologice, neamul regal a lasat, in mod particular, amprenta genetica in centrul Romaniei si in zonele radiante: Polonia, Ucraina, Crimeea (cimerienii). Au lasat numerosi descendenti in vestul Europei, in special in Spania, dar si in Franta si Marea Britanie, cateva regiuni din Germania, in Elvetia, Austria, nordul Italiei. Au numerosi descendenti in nordul Caucazului, estul Anatoliei, in Pakistan, Afganistan, Uzbekistan, vestul Mongoliei, nord-vestul Indiei, cativa descendenti si in nordul Chinei. Au dominat Asia Centrala pana la invazia masiva a mongolilor si a armatelor turcesti. In prezent, de pe acele meleaguri indepartate pe unde au ajuns, doar osetienii mai pastreaza limba si obiceiurile stravechi. In estul Europei, ei au ramas in centrul Romaniei. Alanii s-au stabilit in Franta, Spania si nordul Africii. Altii s-au combinat cu normanzii si s-au stabilit in Scotia, Irlanda si Tinutul Vels. Bransa iraniana s-a combinat cu hunii, iar descendentii directi sunt bulgarii si kazarii. Aceasta istorie genetica nu tine cont de limba vorbita de popoarele respective, ci numai de ADN si de mutatiile produse la incrucisare.

Getii si regatele din Punjab

Colonelul britanic James Tod (1782-1835), ofiter de informatii si orientalist britanic, care a stat multi ani in India, a scris „ Analele si antichitatile din Rajastan ”. Citam din acest volum: „Nu exista in analele marilor familii din Rajput nicio referire pana in sec. IV i.C., perioada in care a sosit aici rasa getilor, intrand dinspre Asia Centrala. Getii au stabilit regatele in Punjab si de pe Indus” (Cap II). In analele Punjabului sunt numeroase referiri la aceasta „rasa” a getilor, jatilor sau iutilor! Li se mai zicea si magii, de aceea unii istorici ai religiei crestine sustin ca cei trei magi care au sosit sa aduca ofrande la nasterea lui Iisus erau geti, iar o fresca de pe Basilica di S. Apollinare, Ravenna, ii infatiseaza purtand caciula specifica, de nobili.  Acei geti peregrini si razboinici au fost in competitie cu hunii si pe acele meleaguri, col. Tod notand ca „getii si hunii au intemeiat 36 de case regale in Punjab si multe caste conducatoare”. O nota foarte interesanta ar putea sa puna capat si afirmatiei unor istorici romani (ca altii sustin contrariul) anume ca dacii nu erau blonzi cu ochi albastri. Citam: „Getii din Kutch erau foarte constienti de identitatea lor aparte si-si respectau traditiile istorice si stramosii. In Gujarat, getii formau «tribul ascuns», in sens ritualic. Getii daneti aveau parul blond roscat si ochi albastri!”

Mai tarziu, au intrat in conflict cu preotii hindusi, ramanand scris ca familia regala Dasas sau Dasius nu se conforma ritualului hindus de a aduce sacrificii si de a canta imnuri de lauda zeilor , fiind doar observatori ai altor culte. De aceea, pana la urma, li s-a respectat credinta solara si considerandu-se ca acestia aveau o relatie aparte cu divinitatea, cuvantul „dasa” a ajuns sinonim cu „servitor al divinitatii”, fiind folosit ca prefix sau sufix  in componenta numelor brahmanilor. O referire scrisa la numele Dasas dateaza din sec.II d.C., din zona Abrudului, unde un Dasas ridicase o stela patriarhului nemuritor Ion-Yanus, zeitate solara locala ancestrala, reprezentat cu doua capete. Si in Rig Veda este consemnat ca acestia refuzau sa creada in zeite! In acest context, apare si o descriere a celor din familia Dasas, anume ca erau „anasa”, cuvant folosit si azi pentru cei „a nas”, „fara nas”, adica avand nasul carn. In „Bataliile celor 10 Regi” din Rig Veda, regele Sudas isi numeste generic inamicii, pe regii vedici, Dasyus! Analele din Rajput semnalau, acum 700 de ani, familii de nobili geti, dahi, ariaspi, cati si huni. Ajunsesera pana in Matura, in vestul statului Uttar Prades.

Getii lui Beowulf

romini-haplogrup-copy

Cele mai frumoase pasaje ale istoriei glorioase ale stramosilor nostri sunt scrise de cercetatori straini. Jane Acomb Leake scria in „Getii lui Beowulf” ca „geti, dacii, sacii, dahii si masagetii de la Marea Caspica erau considerati din antichitate acelasi popor”, iar eroul „anglosaxon” Beowulf era de fapt get! „Numele originar al dacilor”, scrie Jane Acomb, „era daoi, asa cum nota Strabon. Tisagetii, Tiragetii si chiar getulii africani erau acelasi neam cu daoii”.

Cucutenii autohtoni

Conform geneticienilor Belledi, Richards, Owens si Malyarchuk, care si-au publicat studiile in 2000, 2002 si 2003, ADN-ul mitocondrial gasit la populatia „romanilor aromani, a romanilor din Maramures si Vrancea face parte din haplogrupul care a fondat neoliticul in Europa”. Populatia autohtona europeana apartine haplogrupului I, descendenti din Cro Magnon, socotita a apartine Culturii Cucuteni-Tripolie. Fermierii si crescatorii de vite ai neoliticului apartineau G2a, J2, E-V13 si T. R1a si R1b erau  razboinicii calareti, care au domesticit calul in 4000 i.C., in stepele dintre Marea Neagra si Marea Caspica. Aceste doua grupuri aveau un tata comun, dar mamele difereau, ceea ce a facut sa li se diversifice limba si sa se contreze oriunde s-au intalnit. „Haplogrupurile din Carpati – I1, I2a, I2a2a-L69.2 sunt native europene, pontice si  balcanice, descendente din oamenii paleoliticului, a carei concentratie se regaseste astazi in Bosnia Hertegovina, Croatia, Moldova, Romania, Serbia, iar cea mai mare diversitate a haplotipului se gaseste in Romania”.

R1b si R1a, frati vitregi, dupa tata

R1b este cel mai comun haplogrup in Europa. Conform culturii tumulelor, originea haplogrupului R1b a fost la Marea Neagra, de unde a pornit pe Istru, spre vestul Europei si prin stepe spre Marea Caspica. Originiea lui R1a este la fel de disputata, mai ales ca cele doua haplogrupuri, foarte numeroase, au aceeasi descendenta pe linie paterna.  Si ca sa nu se spuna pe de-a dreptul ca getii se califica pentru a fi „linia paterna”, se prefera complicata titulatura de „neam proto-italo-celto-germanic”.  Cand masagetii au plecat spre Marea Caspica si Urali, spre Anatolia si pe Marea Egee, durandu-si (dura, la dahii parti, era cetatea) cetatile rotunde, solare, au aparut pe acele meleaguri fratii lui R1b. Conform studiului ADN, erau hititii, hattienii, troienii, dorienii, ionienii, micenienii, etruscii, colchii, kazarii, baskirii, toharienii si lista este foarte lunga!

G2 – apartine unui neam al Vechii Europe pontice, cel care s-a „imprastiat” de timpuriu pana spre China, lasand in urma o gramada de haplogrupuri inrudite.

J1 – semiti, arabi si evrei; J2 –reprezentativa pentru etrusci, grecii minoici, fenicieni, sudul Anatoliei

N – gena nordicilor, preponderenta la finlandezi, in  densitate substantiala in Tarile Baltice

Q – gena hunilor lui Attila; densitatea extrem de rara a acestei gene in Europa pe care hunii au calcat-o in repetate randuri i-a mirat pe geneticieni; probabil pentru ca n-au luat in calcul doua aspecte: ca femeile fugeau in paduri din calea hunilor, iar cele violate isi ucideau pruncii nascuti din siluire

E1b1b – migratori din Africa, specifica berberilor ; T – gena foarte rara in Europa, provenind din Etiopia

Ancient DNA reveals male diffusion through the Neolithic Mediterranean route : www.pnas.org/2011/05/25/pnas.201100723SI.pdf

Ancient DNA suggests the leading role played by men in the Neolithic dissemination www.pnas.org/18255.full.pdf 

www.carswell.com.au/homogenous-balkan-analysis.pdf  It is worth noting the central location of the Romanian Aromuns in all plots. Although the linguistic and cultural diversity found in the region could have acted as an important genetic barrier, Balkan populations have been shown to be genetically homogenous, and in concordance with the European genetic continuum, using both autosomal and uniparental markers even with the deep levels of resolution conferred by the large set of markers we typed. Linguistic and other cultural differences were probably introduced into genetically homogeneous groups and/or these cultural barriers were not strong enough to prevent genetic flow between populations. However, genetic evidence shows an exception to this pattern: in some particular cases cultural isolation seems to have given rise to small population groups that have become different through drift from the common genetic substrate. This may be the case for some, but not all, Aromun populations.


Studiul de paleogenetică care a bulversat România.

Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai mult spațiul media românesc în cursul anului 2012, a fost studiul de paleogenetică realizat în Germania de domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană și Antropologie al Universității din Hamburg, și doamna Dr. Georgeta Cardoș, cercetător științific biolog, specialist în genetică.
Potrivit concluziilor acestui studiu, populația actuală a României este clar înrudită cu populațiile care au locuit pe teritoriul României în epoca bronzului și a fierului, adică acum 2.500 – 5.000 de ani, un lucru care pune în evidență continuitatea acestui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei. Înainte de a aduce în discuție și celelalte concluzii uimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria romanizării Daciei și a descendeței romane a poporului român, să vedem ce este paleogenetica și ce a presupus această cercetare, realizată în Germania, pentru a fi cu bine dusă la capăt…
Prin urmare, am putea spune că Paleogenetica este o „fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind un domeniu de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman, migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire ditre populațiile umane vechi și cele actuale. Așadar, ne poate spune, printre altele, cine ne sunt strămoșii reali. Iar strămoșii noștri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii. Cum s-a ajuns la această concluzie și la altele, chiar și mai șocante?
Iată povestea acestui studiu de paleogenetică: în toamna anului 2001, în urma unei discuții purtate între domnul Decan al Facultății de Biologie (Universitatea București), Prof. univ. dr. Călin Tesio și domnul Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, se naște ideea realizării unui studiu de paleogenetică având ca scop determinarea originii poporului român. Un astfel de demers presupunea compararea genetică a unor rămășițe osoase aparținând populațiilor vechi care au trăit pe teritoriul României cu situația genetică actuală a populației acestei țări, pentru a se verifica gradul de înrudire.
În proiect s-au alăturat, pe parcurs, antropologii Andrei Soficaru și Nicolae Mirițoiu de la Institutul de antropologie Francisc Rainer al Academiei Române, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. O altă cantitate de material osos a fost pusă la dispoziție, pentru studiu, de doamna dr. Alexandra Comșa de la fostul Institut de Tracologie al Academiei Române. În total, studiul a avut la dispoziție material osos din peste 20 de situri din România (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparținând populațiilor vechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).
În ceea ce privește probele de sânge de la populația actuală a României, acestea au fost obținute prin sprijinul doamnei Prof. dr. Emilia Iancu, Director al Muzeului Omului din Ploiești și al Muzeelor de Științe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prin sprijinul doamnei Dr. Dorina Bănică, de la Institutul Marius Nasta și Clinica de Ftisiologie București.
Și cum o cercetare întinsă pe mai mulți ani (2003-2006) are și cheltuieli importante, precizez faptul că acestea au fost finanțate majoritar din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană și Antropogie al Universității din Hamburg, Germania, prin sprijinul domnului Prof. univ. dr. Alexander Rodewald, directorul instituției, de DAAD – Germania și prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.
Munca efectivă de cercetare a fost realizată de doamna Dr. Georgeta Cardoș, în cadrul lucrării de doctorat a domniei sale, o muncă dificilă și de lungă durată în care condițiile de securitate ale probelor genetice au fost atât de stricte, pentru a preveni contaminarea, încât până și curățenia din laborator a fost realizată exclusiv de doamna Dr. Georgeta Cardoș.
Având la dispoziție toate aceste informații, putem înțelege foarte ușor complexitatea demersului și prestigiul științific incontestabil al persoanelor și instituțiilor implicate.
Concluziile studiului s-au dovedit, până la urmă, bulversante pentru spațiul românesc deoarece ele răstoarnă principala teză a istoriei României, cea a etnogenezei poporului român. Dar pentru a evalua în ansamblu șocul cultural provocat de prezentarea publică a concluziilor studiului, să le prezentăm:
Între actuala populație a României și populațiile care au trăit pe teritoriul acestei țări acum 2.500 – 5.000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce vorbește despre o continuitate incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiar dacă există și urme genetice aparținând diverselor populații migratoare care au trecut pe aici, fondul genetic de bază dovedește continuitatea și legătura cu populațiile vechi;
Actuala populație a României se înrudește genetic în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei, care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar într-o mică măsură cu populația italiană;
S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai șocantă concluzie a studiului, că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor.
Totuși, există o aparentă contradicție: dacă noi suntem urmașii traco-geto-dacilor, iar o parte dintre italienii au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăzi românii și italienii se înrudesc genetic atât de puțin?
Explicația pare să fie cât se poate de simplă: la sosirea tracului Enea (considerat de istoricul roman Titus Livius, fondatorul Romei ) în penisula italică, aici trăiau și alte triburi cu rădăcini tracice – veneții și etruscii, aceștia din urmă dând primii regi și alfabetul noului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuși, în penisula italică trăiau, în afara populațiilor cu rădăcini tracice, și populații aparținând altor familii etnice – sabinii și samniții.
În timp, aceste popualții s-au amestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus o politică agresivă de amestecare a populațiilor în interiorul Imperiului. Astfel, dacă ne referim doar la capitala Roma, constatăm că avea un număr important de cartiere etnice – cartierul grecesc, evreiesc, hispanic ș.a.m.d.
Nu în ultimul rând, pentru aproape 1.400 de ani, între 476, anul căderii Romei și 1861, anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca stat național, această perioadă fiind marcată de o serie de invazii și strămutări de populații. Cu alte cuvinte, istoria penisulei italice este marcată de trei etape esențiale în care populațiile cu rădăcini tracice s-au amestecat cu celelalte, diluându-și semnificativ contribuția etnică în acest spațiu.
Iata că, privind din această perspectivă, orice aparentă contradicție dispare, deoarece putem înțelege de ce, astăzi, deși o parte dintre italieni, în special cei din nord, se mai înrudesc genetic cu populațiile care au locuit în spațiul carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani, populațiile României și ale Italiei, în ansamblul lor, se înrudesc genetic foarte puțin.
În concluzie, rezultatele studiilor de paleogenetică sunt intărite de izvoarele istorice, iar mesajul final este cât se poate de limpede: nu noi suntem urmașii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor!
Cu toate că acest studiu de paleogenetică are o importanță uriașă în stabilirea adevărului istoric, cu toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare interesului național, istituțiile statului român și forurile academice și universiatare românești care au căderea să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indiferență!
Fiind curios să aflu dacă autorii studiului au fost contactați de reprezentanții statului român sau de vreo instituție academică ori universitară care să își arate, în mod oficial, interesul pentru acesta, i-am întrebat, atât pe doamna Dr. Georgeta Cardoș, cât și pe domnul Prof. Alexander Rodewald, despre o astfel de posibilitate. Răspunsul a fost NU! A existat o singură situație în care cineva de la Academia Română a dat un telefon vorbind despre o posibilă expunere pe această temă, dar apelantul nu a mai dat niciun semn de viață după aceea… În rest, tăcere maximă.

ziuaveche.ro/alexander-rodewald-o-eva-mitocondrial-din-tracia-se-afla-la-originea-romanilor ; aos.ro/CV-Alexander-Rodewald.pdf

Posted in Vechea Europa | Tagged , , , , , , | Leave a comment

I2/Ro – o continuitate lingvistica unica in istoria omenirii

http://www.eupedia.com/europe/origins_haplogroups_europe.shtml 

old_neolithic_map

In urma cu 7-8000 de ani (5-6k BC) cam toata Europa era ‘albastra’ adica populata doar de I2: Europa la nord de Alpi-Cultura Tardenoisian-I,I2,I2b; Italia si Dalmatia-Printed Cardium Pottery-I,I2,I2a. G2a vine din Vestul Marii Negre si se infiltreaza prin Grecia si Blacani, valoare nesemnificativa in Romania (1%) si in jurul ei, doar in Austria ajunge la 8%, Cipru 9% etc. In timpul ultimei Ice Age, Europa a fost acoperita de gheata, doar Balcanii (si S Spaniei) au ramas locuite. In Balcani s-a format I-25.000 din care tot in Balcani s-a format I2-17.000, care a urcat in sus spre Bazinul Dunarii devenind I2b-13000. Tot din Balcani a pornit si I2a-11.000, toate aceste grupe I s-au extins apoi in restul Europei. I si J provin din grupul IJ. J2 aparut in Asia Mica in urma cu 15.000 ani pare sa corespunda expansiunii fermierilor din Mesopotania spre Balcani, expansiune care apoi se reface mai tirziu, pe aceleasi zone, prin coloniile feniciene si grecesti din Mediterana. In prezent haplogrupul J2 are maxime in Creta-44% si Cipru-37%, in Grecia-25%, Romania-24%, Bulgaria-20% in timp ce in Ungaria este numai 7%, Macedonia-12%,Croatia doar 3.5%. Fermierii J/E patrund in Europa doar dupa 5kBC, fiind net minoritari ca populatie, dar foarte importanti prin revolutia agricola generata de ei. Proto-slavii R1a intra in Europa prin vestul ei pe la –3kBC iar viitorii celti care au dominat ulterior vestul Europei intra in Europa la fel foarte recent daca socotim in mii/zeci de mii de ani (2kBC in vestul Europei).

late_neolithic_europe

http://www.eupedia.com/europe/Haplogroup_I2_Y-DNA.shtml 

Istoria Europei reincepe dupa ultima glaciatiune, gheata in urma cu 18mii de ani, in Paleolitic, ocupa tot nordul Europei, raminind mici populatii ca focare de rezistenta in Balkani si N Spaniei.  Gheata a inceput sa se retraga in urma cu 12k ani (10kBC), din acel moment Europa a fost recolonizata cu populatii avind cu haplogrup I2, care au reocupat Europa pe masura ce gheata s-a retras, pornind din Balkani.

early_bronze_age_europe

Distributia actuala I2a2 are maxime in Balcani si Moldova, se suprapune cu vechile culturi Vinca (5500-4500bc) si Cucuteni (5500bc-2750bc) care au aparut dupa ce vechile populatii de vinatori culegatori I2 au invatat agricultura de la populatiile J2 (G2a si E-V13) venite din Asia Mica. Distributia actuala nu reflecta neaparat vechile focare, arata mai curind unde au supravietuit mai bine vechile focare, prin conditii geografice care au ferit vechile populatii de valurile de migratori. Cultura Cucuteni a disparut odata cu aparitie razboinicilor proto-slavi R1a (2750bc) respectiv cultura Corded Ware, veniti din Nordul Marii Negre, numiti si Battle Axe culture. La N de Alpi adn-ul I a rezistat cel mai bine invaziilor ”indo-europene” R1a si R1b in apropiere de ”dacii” din Dutsch, adica spre Benelux si in zona ”dacilor-goti” din Scandinavia.

Distributia actuala I2a1  are maxime in Iliria, Italia, coastele mediteraneene ale Frantei si Spaniei, corespunde culturii Printed Cardium din neolitic 6000-1500bc care a aparut dupa ce vechile populatii I2 au invatat agricultura de la fermierii E-V13 si crescatorii de animale G2a veniti din Thesalia, N Greciei. A continuat in Epoca de Bronz 1500-1000bc cu cultura Terramare pina la venirea in anul 1000bc a celto-italicilor veniti din Nord peste Alpi. 

Haplogroup_I2aHaplogroup_R1b

Deci populatiile vechi, numite de unii pelasgi, aveau adn I2, vorbeau o veche limba proto-”latina” (vorbita in Balcani, Italia, S Frantei, N Spaniei) si au fost populatie majoritara in toata Europa pina foarte recent, in Romania si Italia pina prin 1000 inainte de Christos.

Populatia actuala a Romaniei  are 4 haplogrupuri in proportii aproape egale: I2a=17.5%, R1a=22%, R1b=22%, J2=24%. In Romania aceste vechi populatii au absorbit intii valurile de fermieri din Levant, probabil in neolitic (5-3k BC) I2 era de peste 85%, procentajul de J a crescut pina la 24% prin colonizari ulterioare (fenicieni, greci), prin influenta bizantina si greaca (fanariota). Aceasta populatie a absorbit apoi valurile succesive de proto-slavi (2750 BC) si slavi dupa anul zero, au trebuit sa vina multe valuri pe parcursul a 3000 de ani ca sa ajunga R1a la 22%.

Povestea ”indo-arienilor” R1b este cea mai epica si mai noua, armele de bronz si caii le-au permis sa cucereasca militar vechea Europa dar se pare ca desi au dominat societatea, desi descendenta lor masculina a ajuns sa domine in multe zone, descendenta feminina a vechilor populatii I a dominat, si in unele zone cuceritorii R1b si R1a fiind poligami, populatia I a ajuns sa inghita lingvistic!! pe cuceritori. Primul val de popoare venite din stepa au patruns pe culoarul clasic din estul Marii Negre, un amestec de R1a si R1b care a distrus culturile Gumelnita, Varna si Karanovo VI de la S si N de Dunare pe la 4kBC. Popoare Proto-Italo-Celto-Germanice R1b au ajuns in Vestul Europei prin 2kBC si au devenit acolo majoritare genetic, pt ca au gasit zone mult mai putin populate ca zonele de la Dunare din Balcani. Au inflorit culturile lor in jurul Alpilor pt ca acolo au gasit metalele pe care se baza puterea lor.

Astfel si Dacii ar fi cotropitori R1b amestecati cu vechii rumani I2. Dacii isi trageau puterea din prelucrarea metalelor de aceea au avut centrul economic militar si politic in zonele carierelor de fier dar fiind poligami s-a impus in final LIMBA MATERNA I2, vechea pelasga/getica/”proto-latina”/rumana noastra. O carte care abordeaza aceasta ipoteza pe baza studiului simbolurilor sacre ”indo-europene” din toata Europa/Asia Mica – Sub semnul lui Zamolxis.

dacia-harta-300x211Gruppi_neolatini_balcanici(Jirecek)campaigns_of_ivan_assen_ii-copy

Cea mai buna referinta pt studiul genetic al istoriei vechi ramine eupedia.com. Indo-europenii, popoarele kurgan, sint un amestec de R1b si R1a format in jurul Marii Negre odata cu domesticirea cailor (4kBC), economie bazata pe cresterea animalelor, deplasarea cu vagoane (3kBC) si mai ales cu metalurgia (in Caucaz – cultura Maykop!?). La momentul  primelor invazii kurgane venite din stepele pontice la 4kBC, Carpatii, Balcanii si Grecia fiind zonele cele mai bine populate (de aici s-a repopulat Europa dupa Ice Age), cele mai dezvoltate din Europa (aici a intrat prima data agricultura venita din Asia Mica), au rezistat destul de bine invaziilor, au asimilat mult mai bine invadatorii, unele zone muntoase fiind si mai bine protejate geografic. Culturile Cernavoda si Ezero/Bulg sint rezultatul acestor prime amestecuri intre cuceritori kurgan si vechile populatii I2 (+J2/E-V13), primele invazii fiind limitate si datorate mai mult unor conditii climatice. Vechile populatii I2 s-au regrupat spre NE, prin cultura Cucuteni. Abia cind armele de bronz au devenit mai numeroase invaziile din stepa au devenit si ele mult mai puternice prin 2kBC reusind sa distruga cultura Cucuteni. Exista si teorii care sustin ca invaziile nu au fost atit de distructive, ca au fost mai mult o infuzie de tehnologie. In Europa de Vest unde populatia era mult mai putin numeroasa R1b a devenit adn-ul majoritar, cultura bronzului a avut inflorirea maxima in jurul Alpilor (unde erau minele de metal) – culturile Unetice si Hallstatt timpuriu, bazele culturilor celtice clasice.  Tot mai multe studii vorbesc de o continuitate a vechilor populatii si un amestec cu cuceritorii care au devenit clase dominante dar au facut copii cu multe femei din populatia cucerita.

europe-map4europe-map6

Vechiul echilibru demografic in Europa si Asia mica a fost radical modificat pe la 1200BC: 1) in jurul Alpilor a aparut cultura clasica a celtilor, marea cultura Hallstatt; 2) in Italia se sfirseste cultura Terramare prin invazia italo-celtilor din Nord, apar etruscii; 3) in stepele pontice cimmerienii preiau controlul (vorbeau o limba irano/tracica?); 4) in Asia Mica sint distruse civilizatiile hitita, orasele miceniene, regatul Ugarit, Egiptul rezista cu greu asalturilor ”indo-europene” din est si din libia, apar fenicienii, toate aceste catastrofe sint produse de enigmaticele popoare ale marii; 5)  dorienii veniti din N, din Balcani distrug si inlocuiesc vechile civilizatii grecesti.

Hartile culturilor neolitice cu grupurile adn asociate, migratiile R1b si studii DNA pe oase vechi:  toate culturile de pe teritoriul ”Romaniei extinse” au grupul adn I/I2 ca grup majoritar pina tirziu, G, E nu aveau cum sa fie adn-uri majoritare din moment ce acum sint procentaj cu totul nesemnificativ. Dintre cele 4 grupuri adn care domina in mod egal structura populatiei actuale a Romaniei, grupul J nu are cum sa fie asociat cu limba romana. Haplogrupul I este elementul care face legatura cel mai logic cu limbile ”latine” din Italia, Spania si cu franca veche din Occitania, vechea limba Occ. Poate ca gotzii au putut face un regat exact pe aceste zone din S Frantei si N Spaniei pt ca au intilnit acolo o populatie veche inrudita, asta in ideea ca gotii ar fi urmasii dacilor. Prin daci inteleg populatia formata din simbioza primilor cuceritori R1b care cunoasteau prelucrarea metalelor cu vechile populatii rumane autohtone. Prin poligamie si densitate demografica vechii pelasgi I2 au inghitit mai ales lingivistic pe cuceritorii R1b/R1a.  R1a nu prea are cum sa fie legat de limba care presupunem ca s-a pastrat timp de multe mii de ani, din neolitic pina azi, intr-o continuitatea UNICA in istoria omenirii. Primii R1a au fost protoslavi, la 4kBC, ultimii R1a au fost slavii veniti dupa Imperiul Roman cind poporul roman era deja format. 

Posted in Aryans, Etnogenesis | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Restart of Europe after Last Ice Age-I Haplogroup 25 kyr continuity-The ‘Latin’ (Indo) Europeans-Igor M. D’iakonov – Colin Renfrew-Kalevi Wiik-Gray&Atkinson

  • => 30,000 years ago (in the Middle East); E1b1b => 26,000 years ago (in southern Africa); I => 25,000 years ago (in the Balkans); R1a1 => 21,000 years ago (in southern Russia); R1b => 20,000 yrs ago (around the Caspian Sea or Central Asia); G => 17,000 years ago (between India and the Caucasus); I2 => 17,000 years ago (in the Balkans); J2 => 15,000 years ago (in northern Mesopotamia); I2b => 13,000 years ago (in Central Europe); N1c1 => 12,000 years ago (in Siberia); I2a => 11,000 years ago (in the Balkans); R1b1b2 => 10,000 years ago (north or south of the Caucasus); E-V13 => 10,000 years ago (in the Balkans); I2a2 => 7,500 years ago (in the Dinaric Alps); I1 => 5,000 years ago (in Scandinavia)

en.wikipedia.org/wiki/Last_glacial_period The last glacial period was the most recent glacial period within the current ice age occurring during the last years of the Pleistocene, from approximately 110,000 to 10,000 years ago.[1] During this period there were several changes between glacier advance and retreat. The maximum extent of glaciation was approximately 18,000 years ago.

upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e4/Last_glacial_vegetation_map.png
Northern Europe was largely covered by ice, the southern boundary of the ice sheets passing through Germany and Poland. This ice extended northward to cover Svalbard and Franz Josef Land and eastward to occupy the northern half of the West Siberian Plain, ending at the Taymyr Peninsula. It dammed the Ob and Yenisei rivers, forming a West Siberian Glacial Lake. Permafrost covered Europe south of the ice sheet down to present-day Szeged. Ice covered the whole of Iceland and almost all of the British Isles but southern England. Britain was no more than a peninsula of Europe, its north capped in ice, and its south a polar desert.

en.wikipedia.org/wiki/File:Post-Glacial_Sea_Level.png 130m in the last 20.000yrs, –8 to –6ky from –15 to –3m deep.

Europe_During_Last_Ice_Age

 history.earthsci.carleton.ca/harvey/genealogy/dnartpatterson.htm Map shows Palaeolithic Europe 18,000 years ago in the grip of the last ice age. Glacial europe_haplogroups_20kyrice 2km thick covers much of Northern Europe and the Alps. Sea levels are approx. 125m lower than today and the coastline differs slightly from the present day. For example, Britain and Ireland would have been connected to continental Europe (not shown on map). The air would have been on average 10-12 degrees cooler and much more arid. In between the ice and the tree line, drought-tolerant grasses and dunes would have dominated the landscape.

By 12,000 Y BP the ice has retreated and the land became much more supportive to life. Many animal species returned to inhabit the land. europe_haplogroups_2The three groups of humans had taken refuge for so long that their DNA had naturally picked up mutations, and consequently can be defined into different haplogroups. As they spread from these refuges, Haplogroups R1b, I and R1a propagated across Europe. The three groups of humans had taken refuge for so long that their DNA had naturally picked up mutations, and consequently can be defined into different haplogroups. As they spread from these refuges, Haplogroups R1b, I and R1a propagated across Europe.

– Haplogroup R1b is common on the western Atlantic coast as far as Scotland.
– Haplogroup I is common across central Europe and up into Scandinavia.
– Haplogroup R1a is common in eastern Europe and has also spread across into central Asia and as far as India and Pakistan.

It is believed that these people changed from hunter-gatherers to farmers in southeastern Europe about 8,000 years ago and in Britain about 4,000 years ago.

www.davidduke.com/general/could-a-male-shortage-during-the-last-ice-age-explain-why-whites-dont-all-look-alike In other animals, bright colors are usually due to sexual selection. Rare-color advantage has been reported in humans. But why is hair and eye color so much more diverse in Europe than elsewhere? Perhaps because sexual selection was much stronger among ancestral Europeans than in other human populations. The European steppe-tundra was distinctive in another way. It took in an area that covers almost the same area where hair and eye color is today most diverse. Could this be an imprint left on the human genetic landscape by sexual selection?

eye-color-map-of-europeblond-hair-map1

ecological-zones-in-europe-at-the-last-glacial-maximum-ca-18000-bpeisszeit-400

herkules.oulu.fi/isbn9514255364/html/x731.html 

The last glaciation in Europe began some 120 000 years ago, being coldest about 20‐18 000 years ago, when the ice covered the Europe to approximately 50N. Warming began some 13 000 years ago, and the ice started to retreat. During the last 8 000 years, the climate has been much the same as today (Webb & Bartlein 1992). Even during the coldest periods, three regions in the Mediterranean area had temperate climates; the Iberian and Italian peninsulae, and the Balkans (Bennetet al. 1991). When the temperature decreased, the northern populations of many species became extinct, but the species may have survived during hostile times in these Mediterranean refugia. When the ice began to retreat, the refuge populations began to expand north (Taberlet et al. 1998). In the European continent, several geographical features affected the expansion possibilities or routes. Europe itself is a large peninsula connected to Asia. The Mediterranean Sea in the south forms a barrier, as well as several mountains in Europe (the Alps, the Pyrenees and the Balkans). Taberlet et al. (1998) analysed 10 taxa to elucidate general colonisation routes in Europe. They found that the likely colonisation routes exhibited some similarities; northern regions were generally colonised from the Iberian and Balkan refugia, and Italian lineages were often isolated because of the Alpine barrier.

j2 migration

http://www.absoluteastronomy.com/topics/Prehistoric_Europe

european_middle_neolithic

European_Late_Neolithic


http://www.eupedia.com/europe/neolithic_europe_map.shtml

I => 25,000 years ago (in the Balkans); I2 => 17,000 years ago (in the Balkans); I2b => 13,000 years ago (in Central Europe); I2a => 11,000 years ago (in the Balkans); I2a2 => 7,500 years ago (in the Dinaric Alps); I1 => 5,000 years ago (in Scandinavia)

– 18kyr (16kyr BC) – Maximum Extent of Last Ice Age

– 12kyr (10kyr BC) ice has retreated start of new colonisation of Europe from the 3 resistance pockets : I from Balkans, R1A from the north of Black Sea

– 10kyr (8kyr BC) – End of Last Ice Age. Regarding R1B I see 2 theories. 1) R1B spread from resistance pocket in Spain. 2) R1B appeared much later coming from north of Iran, Spain resistance pocket associated by Maciamo/Eupedia with smaller La Almagra Culture, much smaller E-M81 population which was not big enough to spread North.

– 8kyr (6kyr BC) same climate as today – arrival of neolithic J2 farmers from Middle east in the Balkans

– 7kyr (5kyr BC) Cucuteni Culture and Vinca Culture / Script

en.wikipedia.org/wiki/Old_European_script; en.wikipedia.org/wiki/Tartaria_tablets

264px-Vinča_culture_locator_map.svgvincalepensikdanubecompTartaria_tablets

Cucuteni_Trypillian_extentCucuteni

– 5500BC most of Europa was I haplogroup! R1A was only in the North of Black Sea while R1B was still in Asia. The neolithical farmers from Middle East E-V13 and J2 had at that time significant influence in Balkans but genetically, ethnically I was still predominant in the Balkans also. Magna Italy (Printed Cardium Pottery Culture) and Magna Dacia (Thessalian Neolithic Culture) have same I2 origin! J2 migrators were small in numbers compared to original I2 populations in the Balkans, J2 had technical and cultural influence but were absorbed by I2

5500bc

– 4000-3500BC – most of Europe is still I, but R1a is entering Europe through Moldavia, coming round south by the Black Sea. R1a preparing to enter in the Balkans from Turkey.

– 2800-2500BC – R1a is pushing west in Central Europe while R1b is entering Europe thorugh the Balkans. Most Western Europe is covered by Megalithic Cultures with I populations.

megalithic-europe

– 2500-2000 – Conquest of Western Europe by R1b! Corded Ware Culture in North Germany, Poland, Ukrajna and Russia – R1a.

http://wapedia.mobi/en/File:Germanic_tribes_(750BC-1AD).png What is the link between getae dacians/thracians and germanic people? Same I haplogoup!! Colors for Germanic people map – Settlements before 750 BC, New settlements after 750 BC until 1 AD, New settlements until 100 AD, New settlements after 100 AD. Goths = Getae (Geths)!

Haplogroup-IGermanic_tribes


racialreality.110mb.com/indo_europeans.html The spreaders of Indo-European languages are traditionally considered to have been blond, blue-eyed Nordic types. However, scientists are not in agreement about the location of the Indo-Europeans’ homeland, much less their original pigmentation, definitive records of which are lacking. One theory finds strong support in modern genetics, which shows today’s Nordics to have comparatively little Indo-European ancestry. The other theory suggests that the Proto-Indo-Europeans may have been Mediterranean.  “Two theories of the origins of the Indo-Europeans currently compete. M. Gimbutas believes that early Indo-Europeans entered southeastern Europe from the Pontic Steppes starting ca. 4500 B.C. and spread from there. C. Renfrew equates early Indo-Europeans with early farmers who entered southeastern Europe from Asia Minor ca. 7000 BC and spread through the continent.”

The most widely accepted theory places the Indo-European homeland in the steppes north of the Black Sea, proposing the following routes for the spread of Indo-European languages and peoples, according to the Next 3 maps: 4500-2500BC, 2500-1800BC, 1800-1200BC.

4500-2500BC2500-1800BC1800-1200BC

European Genetic Variation: Indo-European ancestry comprises the 3rd component of variation.
The Indo-European Database: Large amount of information about Indo-European languages and peoples.


Indo-European Origins in SE Europe
: Proposing a Balkan origin for Indo-European languages. dienekes.110mb.com/articles/ieorigins/ : One of the many rival theories of Indo-European Origins proposes that the homeland of the speakers of the Proto-Indo-European language is to be found in the Balkan peninsula (Southeast Europe). This theory was most comprehensively proposed by the eminent Russian linguist and historian Igor M. D’iakonov in his seminal paper [(1985). “On the Original Home of the Speakers of Indo-European.” Journal of Indo-European Studies

D’iakonov makes an extensive survey of the linguistic and archaeological evidence and determines that the Proto-Indo-Europeans had a mixed economy based on farming and animal husbandry. He criticizes Gimbutas’ theory which rests on little archaeological evidence and the completely arbitrary assumption that prehistoric populations used the horse as a military weapon. He is also critical of the Gamkrelidze/Ivanov work, both on linguistic reasons and because they postulate improbable migration routes to account for the historically attested IE languages.

D’iakonov demonstrates that the Balkan-Carpathian region has all the features known for Proto-Indo-European culture. diakonovAdditionally, in a tour de force he demonstrates that the settlements of all known Indo-European languages can be accommodated easily if such a homeland is accepted, without postulating any long-range population movements except in the case of the Indo-Iranians, to whom IE languages came later.

D’iakonov [“The Paths of History,” Cambridge University Press, 1999] explained that the Indo-Europeans managed to expand because of their comparative advantage over the more primitive societies that surrounded them: However, I would like to note at once -against the opinions of Maria Gimbutas and other authorities of the nineteenth and twentieth centuries, but in accordance with the later findings of C. Renfrew and J.P. Mallory- that the most ancient Indo-Europeans living in the fifth to third millennia BC, i.e. long before the Iron Age, although already acquainted with horse-drawn chariots, never were nomads. Their movement across Eurasia (presumably via the Balkans) was not a miltary invasion, but a slow spread, caused by a fall in the child mortality rate and, consequently, by an increase in population growth. The reason was that the population speaking the Indo-European proto-language changed to a diet of milk and meat, and had a sufficiently developed agriculture (growing barley, wheat, grapes and vegetables). The surrounding population which lived in the Early Primitive Phase, and thus was by far not so numerous (the population numbers after the change from Primitive to Primitive Communal Phase tend to multiply by two orders of magnitude), adopted the agricultural achievements of the Indo-Europeans, and at the same time also adopted their language; thus the further movements involved not only the original Indo-Europeans but also tribes who had adopted the language and the mores, the latter including the Primitive Communal stage customs which the Indo-Europeans had evolved.


COLIN RENFREW – One of the most respected archaeologists of our time, Colin colin_renfrewRenfrew [“Archaeology and Language : The Puzzle of Indo-European Origins.” ISBN: 0521386756] has argued convincingly that Indo-European languages were spread by farmers who, in search of new land gradually expanded outwards from the Fertile Crescent. He arrived at this conclusion by noting that almost all major language families were spread with farmers. Lord Renfrew has recently slightly modified his previous scheme. Now, he thinks that Proto-Indo-European unity is to be found in the Balkans, in agreement with the opinon of D’iakonov.

<< If we consider that Old Europe cultures precede Anatolian cultures we could assume that the top of the Indo-European tree is the I haplogroup population that spread from Balkans. (Indo) European language has origin thus in Magna (Dacia) Getae covering Romania, Ukrajna, Thracia, Panonia and Greece. The language closest to this is present day Romanian, which is closest to Old Greek and Latina Vulgara. Present day Romanian is the clue to all (Indo) European languages. Getae (Geths) and Goths are same people, the Goths spread from Dacia to France, Italy and Spain, covering areas that were populated from –10kyrBC to –2kyrBC by I populations. The Romans never changed, never latinized the Mediteranian populations they conquered, those people already spoke Koine, Vulgar Latin, Old Dacian – old European ‘Latin’ Languages, the lingua franca of all Roman Empire.  J2 farmers coming from Middle Asia were most important by bringing farming technologies, and changed significantly the populations but numerically they were probably absorbed by Old I Europeans. >>


KALEVI WIIK – More recently, Finnish scholar Kalevi Wiik has also proposed Indo-European origins in Southeast Europe. He has expounded his theory on the origins of European peoples in several journal articles and, more recently in his book “Eurooppalaisten juuret” which will be translated to English in the near future. There is also an article written by him on the Web [Europe’s Oldest Language] from which the following figures are reproduced.

wiik1wiik2

Map 1: European language distribution at the climax of the Ice Age and the following period, 23,000 to 8,000 BC (Ba = Basque, U = Uralic, X’s = unknown languages)

Map 2: By 5,500 BC speakers of the small languages of central and southern Europe have adopted animal husbandry and the Indo-European language (Ba = Basque, IE = Indo-European, U = Urali)

Wiik, uses linguistic, genetical, archaeological and anthropological data to support his theory. He believes that from 23,000-8,000 BC, Europe was divided into three main regions: Regions Ba and U were inhabited by hunters of large animals which were abundant during that period. They spoke languages related respectively to modern Basque and Finno-Ugric. Region X was inhabited by hunters of smaller animals and was fragmented into many smaller unknown languages that do not survive in modern times. <<Why does he assume that X people dissapeared when they had during all this period best possible living conditions in Europe? X people are just proto IE people in my opinion.>>

By 5,500BC the situation had changed dramatically. The extinction of many large species of animals meant that the economic success of inhabitants of regions Ba and U declined, and they were now reduced to hunting small-game. On the other hand, the inhabitants of area X had adopted the Neolithic way of life of mixed farming and animal husbandry and were becoming economically more successful, growing in numbers. It is here, Wiik argues, in the early farmers diffusing from Greece and the Balkans that Indo-European was born, serving as a lingua franca of the inhabitants of region former X, displacing their older languages and gradually converting linguistically the less successful hunters from regions Ba and U. << As Ice covered most Europe actually Ba and U dissapeared altogether, Europe was re-colonized by I people after 10kyrBC from Balkan area. >>

After 5,500BC this process continued. The languages of the Balkans each assumed a character of their own, because they had abosrbed earlier elements from the many small languages of region X, which persisted for some time. At the periphery of the Indo-European language expansion, the Germanic, Baltic, Slavic, Celtic and Iberian languages were formed; these were Indo-European flavored with many elements from the languages of the hunters: Basque and Finno-Ugric. << Nope, the language differentiations started with the mix of I populations with R1a, R1b and other later migrations. Proto-Germanic(I1)  were closer genetically to old Balkan Europe (I2), while R1a formed Slavic peoples and R1b formed Celtic peoples. >>

Eventually, most of Europe was Indo-Europeanized as the Basque and Finno-Ugric speaking hunters eventually adopted IE languages. Only in the periphery of the European continent, in the Iberian peninsula and in Northeast Europe were there strong nuclei of hunters which apparently adopted farming without being linguistically converted. Thus, modern Basque and Finnish speakers are descendants of mostly these early hunters of the Ice Age. Everywhere else, the Indo-European languages which originated in Southeast Europe have won the upper hand. n a more recent English-language article [Kalevi Wiik (2008) “Where Did European Men Come From” Journal of Genetic Genealogy 34(1)] Wiik surveyed Y chromosome variation in Europeans and in accordance with his earlier position stated (p. 82) that “The men of the Balkan refuge were more likely than those of any other to have spoken an early form of the Indo-European language.”

wiik3wiik4

Map 3: European language distribution, 5,500-3,000 BC: the Indo-European languages have begun to spread among the hunter-fisher-gatherers of northern Europe (B = Baltic, C = Celtic, FU = Finno-Ugrian, G = Germanic, I = Iberian, IE = Indo-European, S = Slavic)

Map 4: European language distribution, present day (Ba = Basque, C = Celtic, FU = Finno-Ugrian, G = Germanic, R = Romance, S = Slavic)


GRAY AND ATKINSON – The theory of Indo-European origins in Southeast Europe from an earlier Anatolian source has received additional confirmation recently. Using a methodology similar to that used in evolutionary biology, Gray and Atkinson [“Language-tree divergence times support the Anatolian theory of Indo-European origin,” Nature 426, 435-439] compared 95 present and past languages of the Indo-European family based on a list of 200 basic terms for each.

The main idea of this innovative work is that languages that diverge from a common source initially tend to have similar vocabularies, but as time progresses, new terms replace older ones, and thus the intersection between the vocabularies of the languages is reduced. This principle can be used to determine the “branching pattern” of the language family, as well as to time the various splits in the tree. The authors were able to vary many parameters of the input automatically, thus taking into account the many uncertainties of this difficult problem in a systematic manner.

The results of all analyses, irrespective of the initial assumptions were very robust: We test two theories of Indo-European origin: the ‘Kurgan expansion’ and the ‘Anatolian farming’ hypotheses. The Kurgan theory centres on possible archaeological evidence for an expansion into Europe and the Near East by Kurgan horsemen beginning in the sixth millennium BP7, 8. In contrast, the Anatolian theory claims that Indo-European languages expanded with the spread of agriculture from Anatolia around 8,000–9,500 years BP9. In striking agreement with the Anatolian hypothesis, our analysis of a matrix of 87 languages with 2,449 lexical items produced an estimated age range for the initial Indo-European divergence of between 7,800 and 9,800 years BP. These results were robust to changes in coding procedures, calibration points, rooting of the trees and priors in the bayesian analysis.

<< Why not choose the middle solution, the area BETWEEN Kurgan origin and Anatolian origin. The origin of (Indo) Europeans is In Europe, in Old Europe, in the Balkans, related to I haplogroup which re-colonized all Europe after last Ice Age!! Writing appeared first in Europe – Vinca script then civilazation spread to later Summer cultures. Why not consider this alternative, logical and consistent with chronology of cultures. Romanian language is the cornerstone of all (Indo) european languages, it is oldest, lexically richest, with best preserved old archaic terms not found in Latin but found in Old Medieval French for example, most homogenius on large theritory, linguistically closest to Old Koine Greek and Old Vulgar Latin. Old Valachian languge was spoken in all Balkans, mostly north of Jiricek line, Magna Moldavia spread before Turkish and Russian expansion in north of Black Sea up to Crimea. >>

The branching pattern is also in agreement with an independent linguistic analysis of Indo-European languages [Rexova, K., Frynta, D. & Zrzavy, J. “Cladistic analysis of languages: Indo-European classification based on lexicostatistical data.”Cladistics 19, 120–127 (2003)]. The estimated times strikingly confirm the Neolithic dispersal theory, showing a divergence of Indo-European languages from Anatolian ones, with an independent branching of the mysterious Tocharian language which spread eastwards, and the descent of all other languages from what is almost certain to be a Balkan homeland:

GRAY AND ATKINSON

Consensus tree and divergence-time estimates. a, Majority-rule consensus tree based on the MCMC sample of 1,000 trees; b, initial assumption set using all cognate information and most stringent constraints; c, conservative cognate coding with doubtful cognates excluded; d, all cognate sets with minimum topological constraints; e, missing data coding with minimum topological constraints and all cognate sets. Shaded bars represent the implied age ranges under the two competing theories of Indo-European origin: blue, Kurgan hypothesis; green, Anatolian farming hypothesis. The relationship between the main language groups in the consensus tree for each analysis is also shown, along with posterior probability values. [Click on the Picture for a larger version.]

Posted in Etnogenesis, OldEurope | Tagged , , , , , , | 4 Comments

Peștera Coliboaia – Cele mai vechi picturi rupestre din Europe

www.adevarul.ro/locale/oradea/Picturi-rupeste-dateaza-pestera-Coliboaia

pc1

Foto – Cap de rinocer * O echipă de speologi români a găsit într-o peșteră din județul Bihor mai multe picturi ce pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian, între 23 000 şi 35 000 de ani. Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche.

Picturile au fost descoperite în peștera Coliboaia de catre Speologii Tudor Rus (Club de speologie Speodava Ştei), Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Ţoiciu (Asociația de Speologie Speowest Arad) și Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad). “Picturile negre reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. Aici se găsesc de asemenea şi câteva gravuri. Pe sol sunt răspândite oase de urs. În timpul şederii în peşteră, urşii au zgâriat şi au lustruit pereţii peşterii”, a explicat Viorel Lascu, președintele Federației Române de Speologie.

Potrivit directorului Muzeului Țării Crișurilor, Aurel Chiriac, zona nu este una accesibilă publicului larg și probabil va rămâne așa, având în vedere că trebuie trecut pe sub  apă pentru a ajunge la picturi. “Încă sunt în curs de verificare, zona este sub protecție, închisă. Încă testăm niște lucruri, dacă se va confirma este vorba de o descoperire senzațională”, a spus Chiriac. El a precizat că probabil nici după finalizarea cercetărilor zona nu va fi deschisă publicului ci va rămâne o rezervație arheologică accesibilă în primul rând specialiștilor.

pc2

Specialiștii au atestat autenticitatea picturilor. O echipă franceză, formată din speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, un paleontolog specializat pe ursul de peşteră, Michel Philippe, preistoricul Françoise Prudhomme şi doi specialişti în artă de peşteră, Jean Clottes şi Bernard Gély, au ajuns la picturi la 16 mai 2010 şi au atestat autenticitatea acestora. Echipa a beneficiat de suportul logistic al asociatiilor Speodava Stei, Speowest Arad, Franța România Speologia si a Parcului Natural Apuseni sub coordonarea lui Viorel Lascu. “După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian, între 23 000 şi 35 000 de ani”, a precizat Viorel Lascu. Este pentru prima dată când în Europa Centrală se atestă arta parietală aşa de veche.

Peştera, numită Coliboaia, este situată pe teritoriul Parcului Natural Apuseni, judeţul Bihor – România. Este străbătută de un râu subteran, care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea peşterii. Picturile sunt conservate într-o galerie înaltă. Alte picturi au fost probabil distruse de apă. “Peștera a fost pusă în stare de conservare prin grija Federaţiei Române de Speologie şi a Administraţiei Parcului Natural Apuseni sub autoritatea  arheologică a Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea şi administrativă a Consiliului Judeţean Bihor. Muzeul Ţării Crişurilor este autorizat de către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului  Naţional pentru a dezvolta cercetările printr-un complex proiect de cercetare multiinstituţional şi multinaţional”, a declarat Viorel Lascu, președintele  Federației Române de Speologie.

pc3

Text : Georgiana Anghel ; Foto: Andrei Posmoșanu

Posted in Vechea Europa | Tagged , , , , | Leave a comment

Ethnogenesis *3. I2-Urnfield. I-Italic tribes. 536 depopulation.

worldlingo.com/enwiki/Haplogroup_I2 Until 2008, Haplogroup I2  was formerly known as Haplogroup I1b. I2b*Haplogroup I2b* was found in the skeletal remains of Lichtenstein Cave, a Bronze Age archeological site in central Germany associated with artifacts of the Urnfield culture [6]. Of the 19 males represented in the cave, 15 yielded the full 12 tested STR values, with twelve showing I2b*, one R1b, and two R1a. The Urnfield culture (c. 1300 BC750 BC) was a late Bronze Age culture of central Europe. The name comes from the custom of cremating the dead and placing their ashes in urns which were then buried in fields. The Urnfield culture followed the Tumulus culture and was succeeded by the Hallstatt culture.

The numerous hoards of the Urnfield culture and the existence of fortified settlements (hill forts) were taken as evidence for widespread warfare and upheaval by some scholars. Written sources describe several collapses and upheavals in the Eastern Mediterranean, UrnfieldCulture_thumb[4]Anatolia and the Levant around the time of the Urnfield origins: end of the Mycenean culture with a conventional date of ca. 1200 BC ; destruction of Troy VI ca. 1200 BC ; Battles of Ramses III against the Sea Peoples, 1195-1190 BC ; end of the Hittite empire 1180 BC ; settlement of the Philistines in Palestine ca. 1170 BC. Some scholars, among them Wolfgang Kimmig and P. Bosch-Gimpera have postulated a Europe-wide wave of migrations. The so-called Dorian invasion of Greece was placed in this context as well (although more recent evidence suggests that the Dorians moved in 1100 BCE into a post Mycenaean vacuum, rather than precipitating the collapse). Better methods of dating have shown that these events are not as closely connected as once thought.

More recently Robert Drews, after having reviewed and dismissed the migration hypothesis, has suggested that the observed cultural associations may be in fact partly explained as the result of a new kind of warfare based upon the slashing Niue sword,[1]and with bands of infantry replacing chariots in warfare. Drews suggests that the political instability that this brought to centralised states based upon maryannu chariotry caused the breakdown of these polities.


Maciamo/Eupedia: Illlyrians could have been I2a2. This haplogroup was present in the Illyrian region at least since the Mesolithic. But they surely also had a small percentage of E1b1b, G2a and J2 from the Neolithic. The existence of the Illyrian tribe goes back at least italic tribes_thumb[6]to 4000 years before present. What one can wonder is whether they already had R1a before the Slavic migrations. It seems that the R1a in the Balkans is very ancient – possibly the only type of R1a that could pre-date the Indo-European migrations. It could be that I2a2-South is indeed to young to be Mesolithic in origin. But it could just as well be that the population of the Dinaric Alps was generally sparse over the last 10,000 years, so that their mutation rate was much slower than the world average. I think this is also why haplogroup I1 had been mistakenly judged to be so young (some claim as little as 4500 years). Hunter-gather societies had low population, with low birth rates, and they happen to coincide with haplogroups that look young (I1, I2b, I2a2), but probably aren’t. <<The center of the Italic Tribes area is Foggia – today the region with top I values in Italy. Latin languages – I origin!!>>


Actually Goths were already for a long period in Dalmatia when the dramatic climate change in 536 occur, but what is interesting is fact that this year coincide with unsuccessfull Byzantine effort to return Dalmatia inland into its own domininon. The campaign was raid under the comand of Mundus, Byzantine military chief, Gepid by origin who were killed in that war. It could be a case that most of Greeks(Romans) left Dalmatia in that year not because snow in July but because of bloody Gothic wars in that region. We have to mention the great plague from 542, and begining of Byzantine-Persian wars. It all dramaticaly depopulated not only Dalmatia, but also Italy. In Italy for example populatian dropped from 7 million to 2.5 milion.

<< This could explain the overall low I values in Italy!? And the shift in Balkans from Romanic populations to Slav colonization.>>

In 561 first group of Slavs were entering the Balkan teritory of Empire. They found land in ruins and devastated. Colonization began. (…most of I1 in Balkan can easily be Gothic in origin, and there is lot of it…I2a2 is not likely to be Gothic as language shift would not happened in I2a2 dominant areas when less populous R1a people would enter in small numbers into wild and aggressive I2a2 dominant areas…)

Is there a scientific paper about the depopulation of central Europe around 500s? I was always wandering what the heck happened? First I was blaming Attila the Hun, but I guess he was a bit sooner around. He could have started it but wasn’t a main cause. Was it the constant movement of nations from east, every generation killing more than was being born? Was this the cooling period in Northern Hemisphere, intensified by volcanic activity? Super winters, cold summers? Was this a big plague? Or all of it together finished 90% of inhabitants?

iapodos I don’t know for previous periods, but depopulation of 6th century is easy to understand which way happened:
Till 533. it was quite stabile situation. Western part of Balkan (Dalmatia) was under Goths in Ostrogothic kingdom. Actually Ostrogothic kingdom under Theodoric was western part of Roman Empire with Gothic elite as ruling caste. The population in Dalmatia and Italy was still Roman with of course some Germanic minorities. Central part of Balkan was under direct Roman rule, as the eastern one.
535- Justinian I attacks Goths and Gothic Roman wars began
536- dramatic climatic change, little ice age
541. great plague, killing 40 to 50% populatian of Roman Empire
554- Romans finally defeated Goths, end of Roman Gothic war
558.- Avars came to Panonia for first time, allied with Slavs their making incursions in Dalmatia province
572.- Beginning of Roman Persian wars, most of Byzantine military moved to east leaving Balkan provinces without protection
577.-Slavs are already in Balkan provinces, they reach as far to Peloponesus
586.- Slavs were already settled from Danube to Peloponesus, Empire lost all Balkan inland
So this is a short history of Balkan in the second half of 6th century. It is obvious that previous Roman (Greek) population was already devastated with famine, plague, wars especially in Dalmatia which was always less protected part of Empire and more exposed to the intervention from northern barbarians.
Climatic change in 536 was recorded throughout Europe, and as we see real decline of Roman (Greek) power began with that year. Is it possible that Serbian legend about Greeks who leave the country because snow fall in July was an echo of some true story, story about crash of Roman Empire in Balkan and almost total change of its population.

In 577 some 100,000 Slavs poured into Thrace and Illyricum, pillaging cities and settling down.[6] By the 580s, as the Slav communities on the Danube became larger and more organised, and as the Avars exerted their influence, raids became larger and resulted in permanent settlement. In 586 AD, as many as 100,000 Slav warriors raided Thessaloniki. By 581, many Slavic tribes had settled the land around Thessaloniki, though never taking the city itself, creating a Macedonian Sclavinia.[7] As John of Ephesus tells us in 581: “the accursed people of the Slavs set out and plundered all of Greece, the regions surrounding Thessalonica, and Thrace, taking many towns and castles, laying waste, burning, pillaging, and seizing the whole country.” However, John exaggerated the intensity of the Slavic incursions since he was influenced by his confinement in Constantinople from 571 up until 579.[8] Moreover, he perceived the Slavs as God’s instrument for punishing the persecutors of the Monophysites.[9] By 586, they managed to raid the western Peloponnese, Attica, Epirus, leaving only the east part of Peloponnese, which was mountainous and inaccessible. The final attempt to restore the northern border was from 591-605, when the end of conflicts with Persia allowed Emperor Maurice to transfer units to the north. However he was deposed after a military revolt in 602, and the Danubian frontier collapsed one and a half decades later (Main article: Maurice’s Balkan campaigns).

Posted in Etnogenesis, OldEurope | Tagged , , , , , | 1 Comment