.. resemnificarea cuvântului „răzbunare”, scoborâtor din „răs-bunare”, care înseamnă revenirea la starea anterioară de bunătate. Aşa cum vremea „se răzbună” (de fapt „se răs-bună”), adică devine din nou senină…
Obsesia care a constituit principala ipoteză de lucru a lui Noica a fost „gândul că limba noastră de pădurari, oieri şi dieci este pe măsura filosofiei”. „Întreaga noastră filosofie cultă – va afirma el – este în consonanţă cu ţărănescul”. Pornind de la un scepticism, care nu era numai al său, convins initial că în viziunea 
ţărănească nu se ajunge „decât la înţelepciune, nu şi la filosofie”, Noica va căuta „continuitatea dulce”, „prelungirea firii în spirit”, absenţa rupturii dintre cugetarea lumii noastre naturale şi filosofia cultă, va cauta nestematele de gândire speculativă în chiar minereurile limbii române naturale.
A găsit plenitudine filosofică în modulaţiile verbului „a fi”, în ordinea lui „rost”, în isprăvile dialectice ale negaţiei „ba”, în hârjoana cuplului „sinele-şi-sinea”, ori, nec plus ultra, în potenţialul arhitectonic al prepoziţiei „întru”, pe seama căreia va săvârşi minunea de a edifica un veritabil sistem filosofic – sau cel puţin unul ontologic. Insolitul acestei fapte constă în aceea că, de regulă, toate sistemele filosofice sunt construite pe seama unor substantive sau infinitive lungi; Noica a descoperit însă în limba română o prepoziţie, „întru” – din alt unghi de vedere un fel de punct arhimedic propice nu pentru a urni, dar pentru a ţine în echilibru întreg globul filosofiei şi al cunoaşterii.
Originea schimbării de orientare – spre limba naturală „din colibe şi cătune”, cum spusese Hasdeu – va fi stat în bună parte şi sub efectul strălucitorului eseu al lui Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, cu glosele fenomenologice asupra unor cuvinte („fire”, „vreme” etc.) al căror potenţial metafizic nimeni nu-l luase în seamă până atunci; Noica va aminti mai târziu de acel eseu, mărturisind: „… fără lecţia căruia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească”. În plus, dacă e să căutăm înrâuriri nu avem voie să ignorăm lecturile lui Constantin Noica din opera lui Wilhelm von Humboldt. Frate mai mare al mai cunoscutului geograf şi explorator Alexander von Humboldt şi savant plurivalent din linia deschisă de Herder, Wilhelm von Humboldt a fost unul dintre primii filologi moderni care au văzut în limbă o zestre de legitimare a popoarelor. Lui i se datorează, de asemenea, lansarea noţiunii de Nationalcharakter, în continuarea celei de Volksgeist, prima fiind preluată şi difuzată în secolul al XX-lea de antropologia americană.
„Ca un miracol ţâşneşte limba din gura unei naţiuni! În definitiv, cu particularul lor, limbile exprimă, fiecare, universalul rostirii, respectiv al logos-ului. Fiecare limbă are acces la tot. Aşa fiind, adâncirea într-o limbă poate spune uneori ceva esenţial despre rostirea omului… În el însuşi – se ştie – cuvântul a apărut în trecut nu drept mijloc de comunicare, ci drept o adevărată forţă a spiritului în sânul realităţii”
Dincolo de asemenea influenţe, două sunt temeiurile ce sprijină tentativa lui Constantin Noica de a propulsa limba română printre limbile filosofice de pe Terra: acele temeiuri sunt hermeneutica heideggeriană şi ipoteza Sapir–Whorf privind relativitatea culturală a limbilor. În stilul romantic al lui Wilhelm von Humboldt, am putea exclama şi noi: „Ca într-un paradis se răsfaţă limba în hermeneutica heideggeriană”! Şi dacă, însoţindu-l pe Heidegger în căutările sale, nu vom afla propriu-zis ce este fiinţa, vom afla în schimb, cu siguranţă, unde sălăşluieşte fiinţa, anume: în limbă. Lui Heidegger, într-adevăr, îi aparţine celebra definiţie metaforică: „Limba este casa fiinţei” / „Die Sprache ist das Haus des Seins”. Dar dacă limba e casa fiinţei, bogăţia fiinţei constă în posibilitatea de a avea mai multe case, cum confirmă şi un exeget ca Michel Haar: gândirea „trebuie să găsească o limbă, să-şi caute cuvintele, gândirea se înscrie în limbi particulare ca să-şi traseze drumul”. Prin exerciţiile sale hermeneutice, Heidegger explora originile cuvintelor descompunându-le şi recombinând apoi sensurile părţilor componente. Entschlossenheit, de exemplu, înseamnă „hotărâre”, dar grafiat Ent-schlossenheit, înseamnă „ieşire din închis”, ceea ce spune mult mai mult decât o simplă decizie, este ca o radiografiere a mişcării atitudinii de la starea de pasivitate, poate de complacere în limitare, la starea de acţiune.
Al doilea temei ce susţine lucrarea lui Constantin Noica asupra limbii române, scoţând efortul său din categoria actelor donquijoteşti, este plasat în perimetrul antropologiei. Este vorba de ceea ce antropologii au fixat sub denumirea „ipoteza Sapir–Whorf”. Ca expresie a relativismului cultural-lingvistic, ipoteza Sapir–Whorf postulează legătura dintre limbă şi gândire ca manifestări culturale ale unei colectivităţi anume, manifestări determinate la un nivel profund de experienţa de viaţă a oamenilor. Intuită de un antropolog de talia lui Franz Boas, ideea a fost formulată mai întâi de Edward Sapir (discipol al lui Boas) în secolul trecut, în anii ’20, dar a fost dezvoltată şi supusă validării de Benjamin Lee Whorf (discipol al lui Sapir), prin amănunţite studii de caz asupra limbilor unor grupuri etnice din America de Nord – şi vechi, şi contemporane: maya, uto-azteci, eschimoşi, hopi, navajo, zuni etc. Conform unui cunoscător în domeniu, două sunt ipotezele cardinale ale lui Whorf: „Întâi, că toate nivelurile superioare ale gândirii sunt dependente de limbă. În al doilea rând, că structura limbii pe care cineva îndeobşte o foloseşte influenţează modul în care acela îşi înţelege mediul. Tabloul universului se schimbă de la un grai la altul”. 
Whorf nu şi-a limitat însă cercetările la limbile exotice, ci s-a angajat în comparaţii între acestea şi limbile „mari” ale civilizaţiei moderne. Rezultatele au fost surprinzătoare, precum se vede şi din rândurile următoare: „Relativ puţinele limbi ale culturilor care au ajuns la civilizaţia modernă promit să acopere globul şi să provoace extincţia sutelor de variate specii lingvistice exotice, dar e frivol a pretinde că ele prezintă în vreun fel o superioritate. În comparaţie cu multe limbi americane/amerindiene, sistematizarea formală a ideilor în engleză, germană, franceză ori italiană pare săracă şi pustie”. Speciale comparaţii a întreprins Whorf între limba engleză şi limba hopi, în privinţa reprezentării timpului şi spaţiului; concluzia? – ca subtilitate şi rafinament, engleza faţă de hopi e ca o măciucă faţă de o sabie!. Dacă un lingvist cum era americanul Lee Whorf putea spune că limba hopi a pieilor roşii era, sub multe raporturi, mai potrivită pentru teoria relativităţii decât germana ori engleza, nu ne vom sfii să credem că o limbă de obârşia nobilă şi dezvoltarea impresionantă a celei româneşti are a spune ceva raţiunii”.
Cele două temeiuri care susţin strădania şi judecăţile lui Constantin Noica privind virtuţile filosofice ale limbii române (hermeneutica heideggeriană şi ipoteza Sapir–Whorf) nu se află doar într-un simplu raport de adăugire, una la cealaltă. Semnificaţiile lor sunt consonante, dar statutul lor nu este identic. În operaţionalitatea lor faţă de demersul noician, ele se completează într-un mod special, şi anume: ipoteza Sapir–Whorf reiterează hermeneutica heideggeriană, iar aceasta o luminează pe cea dintâi de la altitudinea cea mai înalt speculativă! În faţa revendicărilor lui Noica, Heidegger este un ins singular, iar un ins, fie el şi Heidegger, e mai puţin decât o instituţie. Spre deosebire, ipoteza Sapir–Whorf conferă demersului noician o validitate instituţională din partea unei discipline ştiinţifice – antropologia, întrucât această ipoteză a fost general adoptată de antropologi, ea fiind inclusă în manuale şi în dicţionare. În plus, studiile de caz ale lui Whorf au generat o veritabilă tradiţie de cercetare antropologică în lumina relativismului cultural-lingvistic, tradiţie pe care un exeget mai recent o numeşte „abordare linguacentrică”.
Noica nu a eliminat niciodată din discursul său referirile la Platon, Descartes, Kant, Hegel, sau Heidegger, ci dimpotrivă a imaginat un dialog cu aceştia, ca la o întrunire a marilor spirite, convins că filosofia comparativă pe temeiuri lingvistice (terenul în care el, de fapt, s-a exersat tot timpul) înseamnă o mai bună aşezare a modurilor de a filosofa. La această imaginară şezătoare a limbilor, într-o lume pândită de globalizare (deşi termenul nu apăruse încă în dicţionare), el simţea că: „Este o datorie de cultură să ridici la lumina zilei tot ce stă tăinuit şi infuz în cugetul tău şi, făcând aşa, să urci către înţelesuri care sunt ale omului, chiar dacă poartă pecetea geniului local”. „Căci totul în filosofie, şi poate şi în cultură – este nu atât să atingi universalul şi legea, cât să ridici particularul la universal şi la lege”.
Istoria umanităţii a adus însă în prim-plan, în toate etapele ei, încă o ipostază a generalului, una în care dinamica acestuia e guvernată de formula nietzscheană Wille zur Macht – să-i zicem generalul grandorii, al „voinţei de putere”. Sub specia acestui tip de general au lucrat în istorie popoarele mari, care au supus alte popoare şi care şi-au extins cultura şi limba proprie pe arii vaste. Paradoxal, însă, din punct de vedere ontologic, acest tip de general (care nu se cunoaşte şi nu se recunoaşte decât pe sine) este mai sărac decât orice individual care îşi depăşeşte condiţia de individual pur şi simplu şi îşi apropriază condiţia de model ontologic! Instanţa de la care poate veni salvarea acelui general al grandorii/puterii este antropologia – şi nu numai prin studii de felul celor întreprinse de Benjamin Lee Whorf, ci prin consacrarea observării participative drept metodă fundamentală în cercetarea unei culturi; şi oricât ar fi de „primitivă” cultura abordată, una dintre exigenţele principale ale observării participative este învăţarea de către cercetător a limbii vernaculare, adică a limbii populaţiei cercetate. Altminteri, cu toată smerenia lor, culturile „mici” îşi au şi ele şansa lor de răsbunare, la judecata fiinţei: spre deosebire de culturile „mari”, care nu ştiu decât de ele însele, culturile „mici” – îmbogăţite de îmbinarea între aplecarea către sinele propriu şi deschiderea către culturile „mari” – se pot înfăţişa la acea judecată ca „modele ontologice”.
Şi iată-l pe Constantin Noica pus pe comparaţii inter-culturale (cross-cultural comparisons, cum spun antropologii): căutând corespondenţe în germană şi în engleză pentru „vreme” şi „vremuire”, punând faţă în faţă „sinea” şi „sinele” cu esenţele lui Platon, cu „mumele” lui Goethe şi cu „lucrul în sine” kantian, sau minunându-se de paradoxul negaţiei „ba”, care ajunge uneori să întărească afirmaţia „da”, adică să săvârşească ceva ce verbului hegelian „aufheben” nu-i stătuse la îndemână. Cu puţină luare-aminte, putem desprinde din asemenea exerciţii comparative o lecţie despre ce înseamnă a gândi universal şi a simţi local. Ducându-ne gândul până la capăt, putem vedea acolo – de ce nu? – o reţetă de împăcare între Geist şi Seele!… Deşi din asemenea comparaţii vocaţia filosofică a limbii române iese mai mult decât onorabil, comparatistul şi-a păstrat cumpătul şi a izbutit să nu alunece spre zona etnocentrismului. Dovadă, printre altele, stă şi acest comentariu lucid, după ce descoperise surprinzătoarele resurse de acţiune ale minusculei vocabule „ba”: „Dacă este grotesc să spui că dialectica ar fi trebuit să apară la noi, în spaţiul Dunării de jos – cum [la fel] este să spui că Orfeu e de la noi, că Diotima lui Platon e de la noi –, are totuşi oarecare rost să crezi că suntem în măsură să-i primim mai bine mesajul decât alte limbi şi cugete. În orice caz, suntem oarecum în spiritul ei; purtăm cu noi ceva din fluiditatea ei. Iar lucrările lui ba pot să ne-o arate”. Prin astfel de reflecţii, Noica iese din starea de seducţie în care îl aduce adesea plăcerea propriilor explorări hermeneutice, se ridică deasupra lucrării pe care o întreprinde şi îşi dă el însuşi măsura simţului măsurii.
Un sceptic, dacă nu chiar un rău-credincios, ar putea, totuşi, ridica din umeri: „Ei, şi? La ce bun toată această demonstraţie de subtilitate în gândire dacă virtuţile relevate nu trec hotarele limbii române, sau dacă ele nu atrag pe alţii, din afară, spre a se împărtăşi din subtilităţile limbii noastre?”. În aparenţă, scepticismul acesta nu poate fi depăşit, numai că hotarele au puterea de a obstrucţiona doar în plan orizontal. Or, adevărata universalitate este pe verticală! A spus-o Nichita Stănescu, dar o spusese în alt fel şi Eminescu; comentând „principiul independenţei absolutului”, formulat de Laplace, „poetul nepereche” nota: „Pentru a constata mişcarea, trebuie ceva nemişcat” 40. Este nevoie, aşadar, de un reper Absolut. Dar numai ignorând orizontalitatea universalului şi privind în sus, Absolutul devine accesibil ca instanţă, şi anume: în ipostaza de Dumnezeu al teologiei (care rânduieşte totul la Judecata de Apoi), de Raţiune hegeliană (care priveşte cu amuzament – die Lust der Vernunft – cum lucrurile se frământă făcându-i jocul), sau de conştiinţă transcendentală de tip fenomenologic (care ţinteşte atingerea unor esenţe prin reducţia eidetică, după care supune datele obţinute testului de intersubiectivitate). În orice caz, privind în sus oamenii au putut măsura înălţimea munţilor; la fel privind, nu se poate măsura, desigur, cu aceeaşi exactitate înălţimea ideilor, dar se poate spune totuşi dacă o idee este mai aproape de cer decât alta.
În ultimul paragraf din „Cuvânt înainte” la Rostirea filosofică românească, Noica reflecta public: „Ce e de făcut, la drept vorbind, cu asemenea cuvinte, nu ştim. Un Eminescu al filosofiei româneşti n-a apărut încă. Dar atâta vreme cât se vorbesc limbile popoarelor şi nu ale maşinilor, suntem datori să credem că se va ivi unul”. Era limpede din această întredeschidere confesivă că Eminescu va fi fost pentru Noica steaua fixă – iar omeneşte vorbind, modelul – după care se va fi călăuzit în propriile-i căutări. Avea s-o spună şi mai târziu, într-o conferinţă din 15 ianuarie 1980, ţinută la Biblioteca „Astra” din Sibiu: „măsura noastră este Eminescu”, unde posesivul „noastră” exprimă totodată extensiune etnică (de la „noi, românii”) şi pluralul modestiei. Rezultatele acelor căutări ne-ar îndreptăţi să-l aşezăm de pe acum pe filosof lângă poet. Consacrările însă – şi în registrul religios, şi în cel profan – se săvârşesc în timp, iar timpul ne cere, neînduplecabil, să avem răbdare. Poate că personalitatea lui Noica ne este încă prea aproape ca imagine vie spre a o percepe şi ca efigie. Şi-apoi, timpul istoric aduce nu numai limbaje ale maşinilor, dar şi tăvălugul globalizării. Totuşi, atâta vreme cât vor exista popoare, vor exista şi limbi naturale – şi, implicit, un filosof precum Constantin Noica lângă un poet precum Mihai Eminescu: două conştiinţe capabile, amândouă, a împăca pe Geist cu Seele, adică a gândi global şi a simţi local, întruchipând astfel aspiraţia către unitatea sintetică dintre universal şi particular, ca valoare absolută.
Dialectica putere / simțire, materialism / spiritualitate, tehnologie / ecologie, imperii / popoare: se definesc reciproc, se condiționează reciproc. Dacă nu se vor echilibra reciproc, nu o să mai avem loc pe pamântul asta, unde sa ne mai ascundem. Salvarea de sub imperiul măciucii, de implozia provocată chiar de către obsesia puterii, poate veni doar cu ”răs-bunarea prin smerenie”, însăși ”marile culturi imperiale” dominante prin tehnologie si forță, își pot gasi salvarea doar prin re-conectarea la spiritualitate, re-învățînd sa ”simtă” de la primitivi, de la ”culturile minore” nepervertite de obsesiile ”materialismului”. Salvarea noastră, a fiecăruia separat și a tuturor împreună, depinde de râsul copiilor. I just hope ”the Russians” love their children too, sper că suficient de mulți vor fi în stare să râda împreuna cu copiii lor…
Old Europe 