Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie : marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese pe gat.

www.ziaristionline.ro/2010/12/26/1989-iliescu-l-a-ucis-pe-ceausescu-la-ordinul-moscovei-executia-a-fost-trucata/  Scris de  Vladimir Alexe si Victor Roncea

Unul dintre bunicii sai a fost bolsevic sadea, pe numele sau Vasili Ivanovici. S-a refugiat in Romania fiind urmarit de politia tarista pentru activitati subversive anti-nationale. Acesta l-a impins la lupta „proletara” si pe fiul sau, Alexandru Iliescu, casatorit cu o caldarareasa bulgaroaica, Maricica, care a dat nastere la Oltenita fiului lor, Ion Ilici Marcel Iliescu, la 3.03.1930. Dupa ocuparea Romaniei de Armata Rosie, mama vitrega a lui Iliescu, Marita (sora mamei lui Ion Cioaba, primul „rege international al romilor”), a fost servitoare si bucatareasa la Ana Pauker iar unchiul sau, Eftimie, a ajuns adjunctul infamului Alexandru Draghici, Ministrul de Interne al lui Dej. Propunandu-l pe Ion Iliescu in locul lui infamului Alexandru Draghici, fost ministru de interne in perioada stalinista, Ceausescu nu numai ca scapa definitiv de un fost rival – care stia cam prea multe despre el – dar il va propulsa si pe cel despre care credea ca ii era devotat si il va sustine. Inainte de a deveni membru al CC al PCR, Iliescu a fost membru al CC al UTM, calitatea in care a fost trimis la „studii”, la Moscova, unde a devenit Secretarul “Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani” aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica – asa cum o indica si titulatura – subordonata direct conducerii Komsomolului, asigurata la acea vreme de Alexandr Selepin, cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de presedinte al KGB.

Executia, a fost decisa de oamenii Moscovei, ca si la Antonescu, Voican a propus „modelul” asasinarii lui Codreanu, Sergiu Nicolaescu vroia „metoda Mussolini”. Conform datelor existente, grupul care a decis executia Ceausestilor este urmatorul: Ion Iliescu (supranumit „Iliescu-KGB”), Silviu Brucan (agent KGB dovedit), Nicolae Militaru (agent GRU dovedit), Dumitru Mazilu (fost colonel destituit din Securitate, dizident intretinut), Petre Roman (nomenclaturist, fiul kominternistului Walter Roman, suspectat ca fiind colaborator al unui serviciu secret strain), Mihai Montanu (reprezentantul FSN la Ministerul Apararii), Mihai Ispas (civil si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului), Dan Martian (absolvent al Universitatii “M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute), Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu (personaje complexe care au tangente cu structuri si societati secrete) si generalul Victor Atanasie Stanculescu (care a interactionat in perioada premergatoarea evenimentelor cu KGB si AVO, conform propriilor declaratii). Intrebat recent de „Adevarul” ce rol acorda implicarii serviciilor speciale sovietice in “revolutie”, Iliescu afirma, din scurt: „Total marginal”. Dar unele marturii vorbesc depre 20.000 de „turisti sovietici” in decembrie ’89, insista reporterul. “N-are importanţă!”, raspunde Iliescu enervat. Si totusi, 20.000 de agenti ai fortelor speciale (dupa unii mai multi) inseamna o armata. Cand o armata straina se deplaseaza pe teritoriul unui alt stat aceasta se numeste invazie. Daca acea armata nu agreaza modul in care se finalizeaza operatiunea – impunerea unui personaj si a unei organizatii la conducerea statului invadat – atunci il poate elimina. Dar cand scopul pentru care s-a aflat in misiune corpul de armata angrenat in actiunea militara este atins, operatiunea se poate numi, in cazul nostru, ocupatie. Ocupatie straina.

Confesiunile lui Victor Atanasie Stanculescu, facute la instigarea istoricului Alex Mihai Stoenescu si cuprinse in volumul „In sfarsit, adevarul…”, coroborate cu alte date scoase la lumina de Vladimir Alexe – si pe care le prezentam, in exclusivitate mai jos – arata ca Ion Iliescu poate fi arestat chiar azi. Pentru crima si complicitate la crima. Cu o singura conditie: ca Parchetul sa doreasca sa-si faca datoria. Din marturiile inaltului responsabil militar al acelei perioade, general Victor Stanculescu, retinem claritatea cu care razbate informatia privind lovitura de stat sovietica, in urma careia au fost ucisi peste 1100 de romani. VAS: “Diversiunea electronica, pentru a bruia sistemul de aparare de la sol, era prea complexa ca sa fie facuta de ai nostri, a fost facuta pentru a le facilita miscarile si pentru amplificarea panicii generale si actiunii impotriva regimului.”

La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridica sau constitutionala care sa-i permita formarea unui “Tribunal Militar Exceptional” si nici sa se prevaleze de titulatura de “presedinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe decret. Gelu Voican Voiculescu – incercand sa acopere aceasta evidenta uzurpare de calitati oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: “Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea”. “Revolutionarii” lui Iliescu nu riscau nici macar “dactilografierea”, in schimb il condamnau la moarte pe cel care era inca seful statului. Cel putin oficial. Sa remarcam ca “decretul” a fost redactat integral si semnat de Iliescu, fara numar de inregistrare. Ceea ce inseamna ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o tipica uzurpare de titlu, un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni. Rezulta si ca “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a judecat pe sotii Ceausescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Targoviste, a avut, la randul lui, un caracter ilegal. Deplasarea la Targoviste a membrilor “Tribunalului Militar Exceptional” s-a facut cu doua elicoptere. Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu.
Deci se stia – inaintea procesului – ca sotii Ceausescu urmau sa fie executati. V.A. Stanculescu a stabilit locul executiei, inainte de inceperea procedurilor legale. Procesul care a urmat la Targoviste nu a fost decat o mascarada, amintind de “obsedantul deceniu” si de judecatile expedive. Din punct de vedere legal, cetateanul Iliescu l-a ucis pe presedintele Ceausescu.

Dupa dezvaluirea pilotului Vasile Malutan (decedat in conditii suspecte) privind existenta unei genti cu documente (??conturile??) asupra lui Ceausescu in momentul fugii, iata ca depozitia colonelului Baiu, omul care a filmat executarea cuplului, aduce in atentie felul in care s-a trucat videocaseta procesului si executiei.  La 22 aprilie 1990, televiziunea franceza a prezentat o banda de 90 de minute cu procesul si executia lui Ceausescu, banda despre care se sustinea ca includea versiunea integrala, necenzurata, a evenimentului. Asadar, a doua videocaseta! Examinand-o cu atentie, un grup de experti francezi, condus de doctorul Loick le Ribault, director al Centrului de Microscopie Electronica din Franta, a ajuns la o concluzie surprinzatoare, necunoscuta cititorilor romani. Expertii francezi au sesizat pe videocaseta, in clipa cand doctorul a ridicat capul Elenei Ceausescu, imediat ce praful starnit de gloante s-a imprastiat, ca sangele de sub cap era deja coagulat, iar gatul devenise teapan. Ceea ce era imposibil, daca executia avusese loc cu cateva momente mai inainte. S-a conchis, fara dubii, ca Elena Ceausescu era moarta de cel putin cateva ore inaintea filmarii “executiei”. Expertii francezi au stabilit, in aceste conditii, ca – „deoarece cadavrele nu prezentau vreo urma de sange pe piept si pe fata imediat dupa executie si intrasera chiar intr-o anumita rigiditate” – nu ramanea decat ca cei doi fusesera “executati”, cu cel putin cateva ore inaintea filmarii executiei, in mod separat, cu un singur glonte tras in ceafa. Zvonurile parvenite de la Unitatea lui Kemenici arata ca responsabil cu uciderea celor doi ar fi fost Gelu Voican Voiculescu.

Prima cursa Bucuresti-Belgrad de dupa evenimente avea un singur pasager la bord – un reporter britanic – care, conform marturiilor, transporta numeroase videocasete, filme si fotografii legate de evenimentele din decembrie 1989. Avionul cu acest singur pasager la bord, a fost doborat cu o racheta, nu se stie de cine trasa. Era la cateva zile de la executia cuplului Ceausescu. Evident, videocasetele, filmele si fotografiile “au disparut”.

Operatiunea „Plecam pentru a ramane”: In “Libre Journal”, Paris, septembrie-octombrie 1990, pagina 30, Vladimir Bukovski scria sub titlul “L’Empire du moindre mal”: “Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii (URSS – n.n.) si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, cele care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, cele care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand circumstantele favorabile distrugerii Zidului Berlinului”. Asadar, inca din 1990, Vladimir Bukovski a declarat public rasturnarea lui Ceausescu drept o operatiune a KGB.  Potrivit lui Havel, complotul din Cehoslovacia – “un complot pentru abolirea regimului comunist” – a fost organizat si declansat chiar de KGB. Marturia lui Havel a fost facuta la BBC si reluata de presa germana, daca ar fi sa amintim numai prestigioasa publicatie “Die Welt”. Generalul Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB), impreuna cu generalul Ghenadi Teslenko (insarcinatul KGB la Praga) si Alois Lorenc (seful STB-ului, securitatea cehoslovaca) au condus intreaga desfasurare a “revolutiei de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga.

Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in doar cateva ore, in dimineata de 22 decembrie 1989, cand Ceausescu a fost parasit in mod subit de toti colaboratorii si arestat chiar in sediul Comitetului Central al partidului. Din 22 decembrie, orele pranzului, Ceausescu era deja lasat in mana complotistilor.

Si Erich Honecker recunoaste: La 21 noiembrie 1990, Erich Honecker, liderul comunist est-german, a acordat ziarului “Berliner Wachenpost” un interviu in care a afirmat: “Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unor manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor miscari de maxima importanta, care n-au aparut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. Reunificarea Germaniei trebuie sa fie considerata ca o contributie la construirea Casei Europene si, data fiind situatia, lucru acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG”. Cat despre timpul in care s-au pus la punct marile mutatii din Europa de Est, Honecker l-a evocat intr-un alt interviu:  “O scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre, in toamna anului 1984, adica chiar pe timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord ca totul trebuia schimbat in Uniunea Sovietica si in alte parti” (interviu acordat canalului german DSF pe 10 octombrie 1990, ora 20.15). Sa reamintim doar ca Erich Honecker era “stapanul” suprem al STASI. Asa ca stia ce vorbeste.

Mark Almond, profesor de istorie moderna la Oxford, scrie in cartea sa “Gorbatchev and the Est-European Revolutions”:  “Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa Rasariteana si Centrala, iar acestea (schimbarile – n.n.) s-au savarsit cu cea mai mare usurinta, deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja”. Istoricul ungur Istvan Nemeskurty ajungea la urmatoarea concluzie: “Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese pe gat”.

In Romania, “Comitetul Salvarii Nationale” s-a constituit inca din 1984. In iarna anului 1988 – asadar cu un an inaintea evenimentelor din decembrie 1989 – “Comitetul Salvarii Nationale” a devenit “Frontul Salvarii Nationale” (FSN). Contrar a ceea ce Iliescu si ai lui au sustinut, FSN-ul exista demult, ca si complotul impotriva lui Ceausescu. Generalul Militaru l-a contactat in 1982 pe Iliescu la spitalul “Elias”. Iliescu venise la “Elias” ca sa-i faca o vizita lui Valter Neulander, bolsevic naturalizat sub fantezistul nume de Valter Roman, sub care a detinut functii de prim rang. Generalul Militaru, internat si el in spital, a profitat de moment si l-a abordat pe Iliescu: “Dom’le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?”. Prudent, cel atat de direct interpelat s-a ferit sa dea un raspuns net. Dar, dupa ce Militaru s-a externat, Iliescu l-a rugat sa-l viziteze la Consiliul National al Apelor, unde era presedinte, cu grad de ministru. Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pana in Parcul Herastrau, ca sa poata vorbi in liniste. Principala dilema a fost explicata – nu fara umor – de generalul Militaru astfel: Iliescu era de parere ca pentru rasturnarea lui Ceausescu trebuia organizat un soi de puci militar. “Cativa militari, un fel de par-par-par si cu asta basta!”, isi rezumase Iliescu crezul despre “revolutia romana“. Militaru in schimb sustinea atragerea in strada a “maselor populare”, ca solutie eficace. “Dom’le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic”. Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui: “Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu pir-pir-pir-ul lui, eu cu masele populare”, si-a amintit in primavara anului 1990 generalul Militaru. Astazi, numai Iliescu mai neaga implicarea KGB si GRU in evenimentul din 1989.

Andrei Scrima un ecumenist ortodox cu deschidere spre spiritualitatea hindusa si musulmana

www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-andrei-scrima >> Andrei Scrima s-a nascut in orasul Gheorghieni din Harghita, la 1 decembrie 1925, intr-o familie cu origini aromane. A fost student la Filosofie si Litere, la Bucuresti (1943-1948), iar in ultimii doi ani de Facultate, profesorul Anton Dumitriu, de la Catedra de Logica si Istoria Filosofiei din cadrul Universitatii Bucuresti, il ia ca asistent. Datorita profesorului Anton Dumitriu, descopera “Rugul Aprins” de la Manastirea Antim. In anul 1949 se inscrie la Facultatea de Teologie din Bucuresti, pe care o va absolvi in 1956.
In anul 1952, patriarhul Justinian ii ofera un post in cadrul Bibliotecii patriarhale. In perioada mai-iunie 1956, vicepresedintele Indiei ajunge in vizita la patriarhul Justinian. Aici il cunoaste pe Andrei Scrima si uimit de cunostintele pe care acesta le avea despre India, ii propune o bursa de studii in India. Tinand seama de conditiile istorice prezente atunci, patriarhul Iustinian l-a sprijinit pe Andrei Scrima sa se tunda in monahism la Manastirea Slatina, astfel incat sa poata pleca in India ca absolvent de teologie si monah al Bisericii Ortodoxe Romane. Inainte de a pleca in India, el este trimis la Geneva, unde va sta cinci luni la Institutul Ecumenic organizat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Ajunge in 1957 la Paris si apoi la muntele Athos. La Benares va sta din aprilie 1957 pana in octombrie 1959.
Motivul plecarii sale din India sta in trimiterea in tara a unul articol publicat de Olivier Clement la Paris. In acest articol autorul prezenta reanasterea filocalica din cadrul Bisericii Ortodoxe Romane, “Rugul Aprins“ si rolul pe care l-a avut patriarhul Justinian pentru viata Bisericii. Mentionam ca afirmatiile din acest articol se bazau pe un dialog al lui Olivier cu Andrei Scrima. Articolul ajunge si in tara, iar acesta devine una din cauzele pentru care au fost arestati membrii Rugului Aprins in anul 1958. Lipsit de ajutorul material venit de la Patriarhie, nu mai poate ramane in India si revine la Paris, obtinand in 1960 cetatenia franceza.
Aici il intalneste, in 1961, pe patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului, care il va trimite ca reprezentant personal la Vatican, in timpul conciliului Vatican II, sub noul papa Paul VI, intre 1963 si 1965. Devine arhimandrit al Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol. Ajunge profesor (1968-1989) la Universitatea franceza din Beirut si arhimandrit al unei manastiri ortodoxe nou infiintate la Deir-El-Harf, in Liban. Tine cursuri (1966-1968) la Centrul de studii dominican Le Saulchoir din Franta (Essonne), unde ii are drept colegi pe Marie-Dominique Chenu, Yves Congar.
A trecut la cele vesnice pe 16 august 2000 si este inmormantat la Manastirea Cernica.

---

ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Scrima >> un monah și un important teolog român. În 1945, Anton Dumitriu îi deschide drumul mănăstirii Antim, descoperindu-i grupul de reflecție spirituală adunat în jurul lui Sandu Tudor și cunoscut sub numele de Rugul Aprins, la o vreme când părintele Ivan Kulâghin, sau Ioan cel Străin, cum îl numește Andrei Scrima în hermeneutica lui, alungat de la mănăstirea Optina și statornicit la mănăstirea Cernica, îl frecventa deja. “Dumneata ai nevoie de mine!”, i-ar fi spus acesta ^[1], într-un moment de întâlnire spirituală. Aici situează Scrima momentul transmiterii tradiției spirituale a isihasmului rusesc, precum și un sens al tradiției (paradosis), asupra căruia va glosa mai târziu în scrierile sale.

Intr-un moment de relativă destindere politică, primește o bursă, precum și pașaportul și viza românești, plecând la Geneva, la 28 noiembrie 1956, unde va sta cinci luni la Institutul Ecumenic organizat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Aici scrie Simple reflecții despre comunism, un text foarte acuzator la adresa ideologiei comuniste, publicat postum.

în 1961 il intilneste pe patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului, care îl va trimite ca reprezentant personal la Vatican, în timpul conciliului Vatican II, sub noul papă Paul VI, între 1963 și 1965. Devine arhimandrit al Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol. Pregătește întâlnirea istorică din 1964, la Ierusalim, dintre cei doi capi ai Bisericii creștine. În 1975, Congar scria: „atunci el (patriarhul ecumenic) l-a trimis, în nume propriu, pe părintele Scrima, un om superior; român de origine, dar de cultură universală, are o solidă formare teologică, spirituală și istorică; un om excepțional care a făcut legătura între Constantinopol și Roma. Călătorind deseori între cele două orașe, negocia — am înțeles singur — venirea patriarhului Atenagoras la Conciliu (Vatican II).

În 1991, aflându-se din nou în India, decide să revină în România. Andrei Pleșu, care îl întâlnește la mănăstirea Sâmbăta de Sus, îi propune să colaboreze la proiectul Colegiului Noua Europă. Vine la București ca invitat al noului institut de studii avansate și se stabilește din nou în România, începând cu 1995. Membru al Grupului de studiu al Secolului al XVII-lea, care va deveni ulterior Centrul Fundamentele Modernității Europene. Moare la 16 august 2000 și este înmormântat la mănăstirea Cernica. În decembrie 2000, moștenitorii lui Andrei Scrima dăruiesc manuscrisele și cărțile rămase de pe urma acestuia spre a fi păstrate într-un fond separat în biblioteca Colegiului Noua Europă din București. În 2003 un grup de apropiați, compus din Vlad Alexandrescu, Radu Bercea, Virgil Ciomoș, Dana Jalobeanu, Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu, se constituie într-un comitet de editare al scrierilor sale, care încep să apară în 2005 la Editura Humanitas. Din această serie, concepută a fi o serie de opere complete, au apărut până acum cinci volume.

---

teologiepentruazi.ro/2008/03/30/despre-eclesiologia-ortodoxa-cu-parintele-andrei-scrima/  Marea “despărţire” dintre Răsărit şi Apus ” este o taină cu totul dureroasă, alături de taina slăvită a unităţii Bisericii” Biserica Răsăriteană e “catolicismul care nu a trecut pe la Roma”.

“Unitatea Bisericii Ortodoxe este deplină, întemeindu-se pe unitatea dogmatică, de structură ierarhică şi canonică şi pe ritul bizantin săvârşit pretutindeni unde are jurisdicţia, şi aproape întotdeauna în limba vie a poporului”, p. 28./

Biserica Ortodoxă “este o Biserică care se ştie în esenţă mistică, care-şi exprimă viaţa mai curând în termeni simbolici; biblici, decât în termeni juridici”, p. 29./ “Biserica are conştiinţa foarte vie a faptului că este făptura cea nouă în Hristos”, p. 29/ Biserica e pnevmatocentrică, spune el, p. 30/ “Teologia răsăriteană este funciarmente duhovnicească şi mistică”, p. 31./Biserica Ortodoxă este centrată în jurul Învierii Domnului, p. 32, adică are drept culme a praznicelor dintr-un an liturgic praznicul Învierii Domnului./

Orice rugăciune, milostenie, facere de bine reprezintă dinamismul fiecăruia dintre noi în parte şi al Bisericii în integralitatea ei. Dacă noi dorim să ne mântuim şi facem fiecare eforturi pe măsura noastră, cum să fie Biserica statică? Iar dacă Biserica cuprinde şi pe Sfinţi şi pe păcătoşi, şi pe şcoliţi şi pe neşcoliţi, şi pe cei cu handicap cât şi pe cei sănătoşi cum să fie imobilă, când mobilitatea interioară a Bisericii, fervoarea şi dorul ei de Dumnezeu sunt inexprimabil de mari?/

“Biserica Ortodoxă şi cea Catolică reprezintă una pentru cealaltă primul şi cel mai important partener de dialog”, p. 94. Foarte adevărat!/ Unitatea intre noi şi catolici, spune părintele Scrima, nu trebuie elaborată “cât mai degrabă actualizată”, p. 95./ Patriarhul Athenagoras spunea în ianuarie 1964: “Ceea ce desparte cele două Bisericii sunt mai ales cele 9 secole de separare!”, p. 105. Asta dacă am găsi o reală deschidere pentru dialog, pentru recunoaşterea lucrurilor care ies din cadrul eclesialităţii Bisericii una./

“Datoria unanimă e să descoperim necesitatea fratelui ca o exigenţă interioară a propriei noastre căi”, p. 211./ Biserica Ortodoxă a trăit mereu privind spre eshatologie, p. 212./

“A combate pe celălalt nu e întotdeauna cea mai sigură cale de a te descoperi şi menţine pe tine”, p. 214./ “Inversul luciferic al unităţii: a trăit izolat de darurile Duhului [ date altora n.n.], a nu avea încredere în celălalt”, p. 214./

Există o asceză a dialogului, a întâlnirii şi ea constă în aceea că trebuie să încercăm ” a muri pentru celălalt, pentru a renaşte împreună cu el; a deveni celălalt, a nu mai avea teamă de el, a nu mai fi neîncrezător”, p. 214./

” A deveni celălalt este o cruce”, p. 215./ Trebuie să facem în noi, în rugăciunea şi lucrurile noastre loc celuilalt, p. 215./ “Descoperirea de sine trece prin celălalt”, p. 216./ “Ecumenismul e o problemă de viaţă spirituală”, p. 216./ Creştinismul trebuie să fie inclusiv şi nu exclusiv; el trebuie “să cuprindă şi să unifice totul”, p. 217./ “Teologia e o matrice de experienţă spirituală”, p. 218./ Trebuie să ne convertim unul pe altul la unitate, p. 230./

---

constiinte.ro/crestinism-deschis-experienta-spirituala-si-limbajele-ei 

Creştinism deschis–EXPERIENȚA SPIRITUALĂ ȘI LIMBAJELE EI Rating:

Cercetător al unității transcendente a religiilor și călugăr ortodox practicant, profesorul André Scrima se apleacă asupra experienței spirituale creștine pe care o înțelege în strânsă legătură cu viziunile altor mari religii.

În perioada sumbră de la sfârșitul anilor 40, la mânăstirea Antim se întâlneau, întru reflecţie spirituală şi căutare a adevărului, un grup de credincioşi printre care se numărau nume ca Vasile Voiculescu sau Dumitru Stăniloaie. Acest grup avea să fie descoperit şi de, pe atunci tânărul, Andrei Scrima. Va lua parte la întâlniri până în 1948 când grupul ”obscurantist” a fost interzis de regim, și aici îl va cunoaște pe părintele isihast Ioan Străinul, pribeag din Rusia, pe care l-a văzut mai apoi toată viața drept un veritabil maestru spiritual.

În 1956, părintele Andrei Scrima este tuns în monahism și, în același an, reușește să plece din țară, scăpând astfel ”ca prin urechile acului” de procesul ce avea să fie înscenat doi ani mai târziu grupului Rugul Aprins de la mănăstirea Antim. Petrece doi ani în India, lucrând la un doctorat și luând astfel contact cu extraordinara spiritualitate a acestei țări, ce va constitui întotdeauna o referință în scrierile lui. Între 1968 și 1989 predă teologie la Universitatea franceză din Beirut și, la căderea comunismului, revine în România unde avea să treacă la cele veșnice în 2000, fiind înmormântat la mânăstirea Cernica.

Din lungile sale peregrinări, din însușirea – deci – a condiției itinerante pe care o vede superioară în plan spiritual celei sedentare, părintele Scrima a rămas cu ”gustul” deschiderii către alte religii. Combinat cu o temeinică cunoaștere a acestora, el va rezulta într-o operă profund creștină dar și bogată în trimiteri la alte spiritualități. Mărturisesc că acesta este motivul pentru care întâlnirea livrescă cu Andrei Scrima m-a impresionat: se găsesc prea rar – chiar și printre teologii noștri cei mai de marcă – ortodocși care înțeleg alte religii. Și se găsesc și mai rar ortdocși care, asemenea lui Scrima, le folosesc pentru a își înțelege propria religie. Este, poate, și motivul pentru care s-au găsit voci care să îl acuze de ”ecumenism”. Atitudine pe care mă îndoiesc că Andrei Scrima ar fi împărtășit-o vreodată.

Experiența spirituală și limbajele ei nu a fost gândită de către autorul său ca o carte, ci ca tema a două cursuri pe care el le-a susținut la Universitatea din Beirut, în cadrul Departamentului de studii islamo-creștine. Ele au fost editate pornindu-se de la notițele de curs luate de studenți, combinate cu planul cursului respectiv scris de chiar profesorul Scrima. Fără a fi o piedică în calea lecturii, acest lucru trebuie să ne atragă totuși atenția asupra posibilității ca textul să cuprindă idei ce nu au, poate, în totalitate, girul autorului. Volumul se încheie cu câteva comentarii asupra unor piese de artă sacră.

Cursurile lui Andrei Scrima își propun o întreprindere monumentală – analiza unei teme atât de complexe cum este experiența spirituală, combinată cu cea a limbajelor în care ea poate fi exprimată – pe care o duc la capăt cu brio. Pornind de la spusele Mântuitorului ”Eu sunt ușa”, profesorul își deschide cursul punând în discuție exact acest simbol, al porții. Curs care se va încheia, ciclic, prin discutarea unui alt simbol, la care Hristos se referă spunând ”Eu sunt calea”.

O altă mare temă a cărții este revelația christică, văzută ca un tip aparte de revelație ce se desăvârșește prin întrupare. Ea este analizată în legătură cu Scripturile, texte sacre ce corespund acestei revelații și în comparație cu alte două tipuri ale revelației: cea cosmică și cea profetică. Rezultă din această analiză ”radicalitatea” revelației creștine, ce presupune practic abolirea distanței dintre Dumnezeu și om, precum și pe aceea între forma lui Dumnezeu și divinul pe care acea formă îl semnifică: Cuvântul s-a făcut el însuși, în el însuși om și și-a asumat condiția omenească, mai ales prin suferință și prin moarte. ”Răspunsul i-a fost dat lui Iov abia prin moartea lui Dumnezeu, a lui Hristos”.

Andrei Scrima se apleacă cu interes și asupra dihotomiei dintre sedentarism și itineranță, unde el vede veșnicul conflict între Cain și Abel. Dumnezeu favorizează jertfa lui Abel, a păstorului și, deci, itinerantului. Această condiție apare deci ca fiind superioară celei sedentare, semnificativ fiind faptul că pe Hristos însuși, după Înviere, ucenicii care nu îl recunoscuseră îl întreabă: ”Tu singur ești străin în Ierusalim?” (Luca 24, 18). Într-adevăr, de itineranță se leagă condiția straneității, cu corolarul său: pentru un străin, nu există străin.

Stilul în care este scrisă Experiența spirituală și limbajele ei este unul academic, dar care se ferește totuși de a cădea în răceala unui asemenea stil. Scrima este atent la cuvinte, pe care le cercetează descoperindu-le sensuri noi, adesea surpinzătoare și este, în același timp, preocupat în a găsi exemple și legături care să ușureze înțelegerea ideilor. Cititorul nu va trebui să se aștepte, totuși, la o carte foarte accesibilă: complexitatea temei, bogăția cunștiințelor îl fac adesea pe autor să renunțe la simplitate în căutarea unei mai mari profunzimi a cercetării.

Nu pot să închei această recenzie decât invitându-vă din toată inima la lectura acestui ortodox care nu a ratat nici întâlnirea cu alte religii și – așa cum se poate citi printre rândurile cărții sale – nici pe aceea cu reprezentanți ai ”școlii Tradiției”, cum ar fi René Guénon.

---

elkorg-projects.blogspot.com/2008/10/andre-scrima-experienta-spirituala Fragmente din scrierile lui Andrei Scrima:

Ideograma chinezească pentru cuvântul Wang, care înseamnă ”rege pontif”, este formată din trei linii orizontale figurând elementele Marei Triade – Cerul, Pământul, Omul – și o linie verticală, căci funcția regelui este să unească. Figura aceasta reprezintă schema oricărei porți de templu chinez. Și în tradiția creștină Papa este Pontifex – făcător de punți, cel care construiește punți între cele trei lumi: Cer, Om, Pământ. Tiara Papei este și ea alcătuită din trei coroane suprapuse. În Maghreb minaretele moscheilor sunt încununate de trei globuri suprapuse, deasupra cărora stă semiluna: cele trei lumi asupra cărora domnește măreția divină. Această similitudine în simboluri nu poate fi jocul unor influențe istorice, acest lucru ar însemna o reducere a simbolurilor la viziunea istoricistă. Această corespondență simbolică nu duce spre identitate între tradiții și religii. Este normal ca mesajul lui Dumnezeu sa lucreze la nivelul structurilor simbolice fundamentale, căci acestea nu sunt făurite de om ci îl precedă întotdeauna – modelul arhetipurilor. Poarta e un simbol dinamic: ea poate fi închisă, dar se poate deschide și devine orizont echivalent unui îndemn. O poartă deschisă semnifică revelația pe cale de a se îndeplini.

Dacă individul își atinge centrul ființei, pătrunde prin porțile inimii, atunci poate comunica cu celelalte centre în Centrul unic, poate intra și ieși, iar poarta cerului ca și porțile infernului i se deschid. Textele Noului Testamen referitoare la inimă au inspirat și au dat formă unei tradiții spirituale. Ele ar putea fi grupate în 3 capitole.

Primul se referă la sensul ascuns al inimii, ca interioritate a omului, comunicând cu interioritatea lui Dumnezeu. Tema inimii ca interioritate apare la Matei: ”Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui care este în ascuns”. Cuvântul cer, în latină caelum, are ca rădăcină KAL – a acoperi, a ascunde. Pentru a atinge prezența lui Dumnezeu, ascunsă în cer, trebuie să intri în lăcașul interior, să treci prin ușa tainică a inimii. ”Căci din prisosul inimii grăiește gura. Omul cel bun, din comoara lui cea bună, scoate cele bune, pe când omul rău, din comoara lui cea rea, scoate cele rele” (Matei 12, 34-35) – întâlnim aici bipolaritatea simbolurilor fundamentale, cum o întâlnim și în cazul apei, al focului. Dinăuntrul inimii se poate porni atât în sus cât și în jos (infern – infera – cele de jos). O realizare spirituală care asumă totalmente lumea nu se poate concepe fără o anumită integrare a răului. Calea ascetică realizează această integrare a răului, care înseamnă o asumare pentru a-l transmuta în bine. Nu e o interpretare moralistă, o simplă respingere a răului.

Inima curată este inima care a depășit ceea ce ar putea fi impur, imund, nu în sens moral ci ontologic. A fi curat înseamnă a dobândi un fel de simț al justeții, al orientării juste, ceea ce se numește discernământ (importanța pe care o are în Islam orientarea spre centru). Cei care au dobândit inima curată îl văd pe Dumnezeu. ”Om desăvârșit” este Cel care a coborât și care a urcat pentru ca și noi să putem atinge acea plinătate a Ființei pe care El a arătat-o. Porțile Cerului ca și porțile infernului se deschid pentru omul care și-a atins centrul – inima.

Martirajul nu este o experiență a torturii, acest termen are în greacă semnificația de ”martor ocular” – e constituit în primul rând de o dimensiune vizionară. Martirul devine martir numai după ce proclamă, în extaz, ca Sfântul Ștefan: ”Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!”. A doua marcă a adevăratului martir este iertarea (Sfântul Stefan spune, la fel ca Iisus pe cruce: ”Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”). Pentru cel care iartă nu mai rămâne decât prezența transparentă, totalmente liberă, imposibil de atins de către orice ar corespunde unei capturi – nu mai există iad. Revelația înseamnă trecerea porții din această lume spre lumea cealaltă. Orice religie se referă la o revelație.

Mileniul axial (Karl Jaspers): toate marile religii și chiar toți marii gânditori care au pus în discuție starea anterioară a rațiunii și care au deschis căi menite să rodească neîncetat în viitor se înscriu riguros între anii 600 a. Chr – 600 p. Chr.: Buddha, Zarathustra, Lao Zi, Heraclit, Socrate, Platon, Confucius și până la Muhammad.

Conținutul semantic al revelației se leagă de văl. Bipolaritate – vălul poate fi ridicat, dat la o parte, dar poate sluji și pentru a ascunde. Faptul de a voala revelează semnalul a ceea ce este ascuns – lipsa vălului antrenează două riscuri: întâi, dacă este o prezență atotputernică, ea îl poate distruge pe privitor sau, fiind vorba de ”cu totul altul”, putem trece pe lângă el fără a-l recunoaște. A revela înseamnă deci a ridica vălul și a atinge cunoașterea ultimă. Însă tocmai pentru a o atinge trebuie să existe văl și acoperire cu văl.

Tot în mileniul axial se înscrie distincția dintre Orient și Occident: cele două tipuri de spirit revelează, fiecare, o anumită intenție a lui Dumnezeu privitoare la destinul lumii. În tradiția neotestamentară vălul apare de mai multe ori. Sfântul Pavel, atunci când își îndeamnă ascultătorii să citească scripturile le spune să își ridice vălul care acoperă încă inima lor. Un hadith spune că sunt de șaptezeci de mii de ori câte șapte văluri de lumină și de întuneric care acoperă fața lui Dumnezeu. Bipolaritate: vălul permite trecerea revelației, a luminii spre noi, dar o și ascunde prin întuneric. Vălul e asociat cu condiția nomadului, a cortului – el ține de distincția între două condiții omenești fundamentale, a nomadului și a sedentarului.

De aproape două milenii lumea noastră se află sub stăpânirea unui cuvânt determinant – logosul grec. Grație acestuia, Occidentul a dat roată lumii (în economie, în tehnică). Dar astfel, Occidentul îl reduce pe celălalt, îi absoarbe alteritatea – dacă celălalt vrea să aibă un loc în lume el trebuie să vorbească logosul Occidentului.

Omul este cuprins în macrocosmos; dar, printr-o mișcare de răsucire, microcosmosul uman cuprinde el însuși macrocosmosul prin faptul că este singurul care îi deține sensul, care are puterea de a-l spune.

Nu există început efectiv al deschiderii spiritului către aventurile ultime fără un moment inițial al uimirii. Cel mai sigur mijloc de a pierde facultatea de înțelegere în profunzime a adevărului este considerarea lucrurilor și a lumii drept stabilite o dată pentru totdeauna – capacitatea de uimire riscă să se estompeze. Totuși, uimirea înțeleasă doar ca preambul al certitudinii declanșează un traseu limitat de cunoaștere. Advărata uimire se numește minunare (”De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”). Capacitatea de minunare pune ființa în stare de trezie. Minunarea înseamnă să tresari în fața unității de sens și de ființă a realului. Ea oferă dimensiunea profunzimii – aduce la cunoștiință inepuizabilul vieții. Al treilea aspect al minunării este gratuitatea – în noi nu se manifestă necesitatea, ci libertatea, creativitatea.

Dorința este elementul de foc, intim prezent în ființa umană. Ea nu trebuie confundată cu nevoia, aceasta referindu-se la supraviețuirea eului meu, mai cu seamă corporal, fiind o chestiune de necesitate. Dorința nu ține de ordinul necesității ci de cel al gratuității.

Primul model al revelației este cel pe care l-am putea numi ”cosmologic”. El e caracteristic civilizațiilor care abordează divinul la nivelul manifestării cosmice. Cosmosul este purtător de mesaj și de germen. În Occident, însă, cosmosul a fost transformat în peisaj. Însă chiar în tradiția creștină există o relație între Logosul divin și cosmos. Instrumentele marilor tradiții ce țin de acestă primă revelație cosmică sunt mitul și arta sacră. La începutul culturii moderne, europenii au avut față de idolul reprezentat în arta sacră doar dispreț.

Al doilea model de revelație este revelația profetică. Aici, locul revelației este în mod precis și exclusiv cuvântul – cuvântul omului cere să fie recunoscut drept purtător direct al cuvântului lui Dumnezeu. Revelația profetică apare pe fundalul oracular, legat de tehnici șamanice. Sensul revelației profetice constă în trecerea de la kosmos la anthropos. În profet, ca într-un om al dorinței, asceza arde nevoia și eliberează dorința. Tocmai acesta este sensul ascezei – a înlocui nevoia cu dorința.

Cartea constituie un complement al revelației profetice. Pentru că profetul dispare ca vehicul al cuvântului, mesajul său trebuie să fie scris, să se transmită, să devină cuvânt viu.
Litera cărții profetice aparține limbajului omenesc, dar conține totodată și Duhul care l-a inspirat pe profet. Pentru a înțelege un text profetic trebuie să trecem de la literă la spirit – de aici importanța hermeneuticii.

Ebraicul bere’shit (la început), primul cuvânt al Genezei, se referă la un act cosmic, la afirmarea lui Dumnezeu drept creator. Începutul Coranului ne pune într-un mod extrem de puternic și de limpede în inima Cuvântului.

Riguros spus, tradiția creștină nu are o Carte sacră, de natura celor din tradiția ebraică sau islamică. Revelația esențială a lui Dumnezeu nu se face aici într-o carte. Primordială este întruparea într-o ființă, într-o Persoană care se numește Iisus Christos. Christos a indicat clar preeminența Planului divin față de carte când a spus: ”scripturile nu mărturisesc despre mine”.

Tradiția creștină nu cuprinde decât câteva referințe la personaje care depășesc dezvoltarea istorică sau instituțională a religiei – care depind, într-un fel, numai de Dumnezeu. Acestea sunt Melchisedec, Ilie (nu a murit, ci a fost răpit la cer) și Sf. Ioan Evanghelistul (Evanghelia ne dă să înțelegem că, poate, nu a murit). Aceste personaje sunt dincolo de istorie, ”fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții”, cum spune Epistola către Evrei.

În cadrul revelației christice, Dumnezeu este un Dumnezeu al libertății, și deci al iubirii. Dacă Duhul este libertate, el este esențialmente libertate a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt este cel care ne deschide în Dumnezeu ultima poartă a tainei. Pentru a-l vedea pe Hristos în revelația Sa și în adevărul Său lăuntric, trebuie să intru în comuniune cu Duhul lui. Consimțământul față de opera Duhului se numește credință.

Un cuvânt pur istoric devine proprietatea celor care îl manipulează sau ajunge să și-i aproprieze el pe cei care îl rostesc. La limită, el devine cuvânt idelogic. Cuvântul purtat de Duh, itinerant, cere o neîncetată expropriere de sine. Pentru ca adevărul să se afirme, se cuvine să existe eretici, cum spunea Sf. Pavel. Importanța hermeneuticii: ”Litera ucide, iar Duhul face viu” (II Corinteni 3, 6). După Cincizecime nici măcar Ierusalimul nu mai constituie o referință imuabilă. Este motivul pentru care creștinismul răsăritean nu a înțeles niciodată cruciadele: Hristos nu mai este de căutat la Ierusalim.

Ceea ce tradiția apuseană numește sacramente, iar tradiția răsăriteană taine, este, în ansamblul său, satornicit de Hristos. Ele sunt parte a cuvântului său, revelat în timpul vieții pământești. Ele țin de condiția itinerantă a ființei.

Referința originară pentru sedentarism și nomadism este cuplul Cain-Abel. Tipul uman acceptat de divin, a cărui jertfă a fost recunoscută este nomadul, Abel. Cain și-a ucis fratele și a fost, apoi, primul om care a întemeiat o cetate. Cetatea este legată de un fratricid (Romulus și Remus). Se trece, astfel, de la un sedentarism agricol la unul citadin. Orașul marchează prima formă a ceea ce va deveni statul.

Pustiul este locul prin excelență care nu admite decât itineranța. Din pustiu nu poți ieși decât spre sedentarism sau spre Dumnezeu. Sub Constantin cel Mare, creștinismul a devenit religie de stat, s-a sedentarizat. Ca reacție la acest lucru a apărut mișcarea monastică, de luare a căii deșertului.
Itinerantul este cel care se află într-o corelație existențială cu spațiul și care minimalizează categoria timp. Locuința itinerantului este cortul, de unde importanța acestuia în anumite episoade spirituale. Corpul însuși este numit, din această perspectivă, cort. Artele nomade țin mai mult de artizanat, ele sunt arte figurative: urmăresc să înscrie în producțiile lor energetica ființei, nu materia ei. Prin modul de prezentare ele se află mereu în mișcare, sunt în relație cu spațiul. Tot nomazilor le datorăm importanța poeticii și a anumitor ritmuri.

Numai nomadul poate avea sensul practicării totale a ospitalității, care înseamnă mai multe decât simpla găzduire a cuiva – înseamnă a da loc celuilalt, a-l primi pe celălalt. În practica itinerantă, cel care primește este la rândul lui primit de oaspetele său, are loc o comuniune totală. Nu există străin pentru un străin. Ospitalitatea cuprinde o valoare teofanică, în sensul de dezvăluire, în întâlnire, a prezenței divine.

Sedentarul se situează în spațiu și nu îl părăsește. El recunoaște din spațiu doar proprietatea sa. El este fixat în spațiu, dar se mișcă în timp – domeniul propriu lui. Sedentarul este cel care a inventat istoria. Sedentarul pune în pericol adevărul: fie îl abordează pe linia relativismului, fie încearcă să îl sedentarizeze, să îl instituționalizeze. Este inevitabil ca societățile sedentare să tindă spre cucerirea unui spațiu cât mai larg, pe care să îl sedentarizeze. Un alt domeniu specific pentru sedentar este cel al schimbului. Valoarea devine abstractă, este încarnată într-un semn: moneda. Itinerantul nu cunoaște această valoare a monedei, el lucrează cu obiecte simbolice. Tensiunea ce apare în Evanghelii, între Dumnezeu și Mamona. Timpul se accelerează până când – se spune în Apocalipsă – ”timp nu va mai fi”. Atunci Abel își va lua revanșa față de Cain.

Experiența spirituală este un fapt: un fapt istoric, al tuturor timpurilor, și un fapt de cultură, care se regăsește sub forme diferite în toate civilizațiile. Ea ține de un anumit sistem de valori.

Ca valoare inteligibilă, cartea lumii este înfășurată în cartea sacră. Această carte, care cuprinde cuvântul revelat, nu ține de cosmos: ea se pogoară. Noțiunea de Coran nu începe cu redactarea lui materială: Coranul preexistă lumii, el stă lângă Dumnezeu. În creștinism nu se pogoară o carte ci se pogoară însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul e făcut pentru a pătrunde, pentru a răni (în arabă, ”a răni” și ”cuvânt” au aceeași rădăcină: KLM). Pentru a da viață, cuvântul trebuie să atingă inima. Rana pricinuită de cuvânt se află în continuitate cu tema sabiei. Funcția esențială a sabiei nu este să taie, ci să discearnă ceea ce este adevărat de ceea ce este fals.

Tradiția creștină a sfârși prin a adopta două forme ale crucii: crucea greacă, cu brațe egale și crucea latină, cu brațul inferior alungit. Crucea greacă se distanțează de reprezentarea lui Hristos răstignit – este esențialmente semnul Fiului Omului, cu semnificație cosmică și eschatlogică.

Dacă geniul grec rămâne asociat speculației intelectuale, viguros transpusă în teologie, în vreme ce Romei i se atribuie organizarea juridică a instituției ecleziale, articularea liturgică rămâne legată de prima comunitate de limbă și sensibilitate siriace.

Tema sihastrului: un bătrân, nu atât din punct de vedere cronologic, cât spiritual, cel care ”mistuie” lumea de aici și trăiește la marginea celeilalte, la care are acces prin rugăciune și meditație contemplativă.

Ștefan cel Mare îndeplinește funcția unui kșatriya: războinic consacrat, potrivit imemorialei tradiții indo-europene, purtată de surprinzătoarea coerență a viziunii populare românești. În memoria poporului român, voievodul moldovean e socotit a fi asociat bătălia și înălțarea de sanctuare: îmbinarea, până la conjuncție, a celor două funcții majore – brahman și kșatriya. Locurile monastice, cuplate cu momentul întemeierii lor, pot corespunde unei tendințe de respingere a asaltului unor forțe distructive, haotice – o funcție eschatologică.
235. Ștefan este, în universul românesc, ultimul erou arhaic – el închide spița, liniajul arhaic al eroului sacral. Putna, aleasă ca loc de îngropare constituie incinta de perpetuitate, de prezență netemporală a domnitorului. Este un kșatriya realizat, un erou care nu dispare prin moarte.

Cele ‘doua uniri’ ale Tarilor Romanesti sub Bathory si Mihai

wiki: Ștefan Báthory s-a născut pe 27 septembrie 1533 la Șimleu Silvaniei, a decedat în 12 decembrie 1586 fiind intre 1575 si 1586 rege în Lituania și Polonia. Fiind dintr-o familie nobilă, intră direct în slujba lui Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei, fiul lui Ioan Zápolya. La moartea principelui rămas fără urmași, la data de 25 mai 1571, Ștefan Báthory este ales de nobilimea ardealului, împotriva voinței Habsburgice din Viena, ce voia un alt predendent ca principe al Transilvaniei.

În iunie 1574 tronul Poloniei devine vacant, urmează o luptă internă între nobilii polonezi, pentru desemnarea urmașului pe tronul Poloniei. Unul din pretendenții la tron era Maximilian al II-lea, din dinastia Habsburg, susținut în special de cancelarul Jan Zamoyski. În cele din urmă, tronul Poloniei îi revine lui Ș. Báthory, cu conditia să se căsătorească cu Ana, descendentă a familiei Jagiellon, care avea deja 53 de ani, o căsătorie cu țeluri politice. Când primește vestea neașteptată de numire pe tronul Poloniei, la întâlnirea din Mediaș îl convinge pe fratele său Cristofor Báthory să preia tronul principatului Transilvaniei.

În politica internă a Poloniei au dominat iezuiții un ordin al călugărilor catolici, care au sprijinit și influențat politica lui Ș. Báthory, care plănuia să reunească Transilvania, Ungaria și Polonia 1541 pentru izgonirea otomanilor din Europa. Deoarece a murit în1586, în urma unei hemoragii cerebrale Ștefan Báthory nu a mai reușit să aducă la îndeplinire acest plan. Conflictele cu sultanul otoman Murad III sunt rezolvate pentru un timp scurt prin pacea din 5 noiembrie 1577, act semnat de parlamentul din Varșovia. În anul 1581, Ștefan reușeste să pătrundă adânc pe teritoriul Principatului Moscovei, la 22 august fiind la porțile orașului Plescau. Ivan cel groaznic, țarul Rusiei, cedează în cele din urmă la 15 ianuarie 1582 acceptând un tratat de pace la Jam Zapolski. Prin acest tratat de pace s-a stabilit o pace de 20 de ani, și țarul cedează orașele Polozk și Livland coroanei polono-lituaniane.

ro.wikipedia.org/Lista_de_principi_ai_Transilvaniei

• Ștefan Báthory – 1571–1575
• Cristofor Báthory – 1575–1581
• Sigismund Báthory – 1581–1597, 1599–1602
• Andrei Báthory – 1599
• Rudolf al II-lea – 1599–1604
• Ștefan Bocskay – 1604–1606
• Sigismund Rákóczi – 1607–1608
• Gabriel Báthory – 1608–1613

Sigismund Bathory Realizeaza prima unire a Transilvaniei cu UngroValahia (Muntenia) si Moldova aplicand ‘planul dacic’.  În 1593, sultanul Murad al III-lea incepe Războiul de 15 ani. Sultanul l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat Ligii Sfinte (la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo), ceea ce stările transilvănene nu au acceptat. În urma acestor neînțelegeri, Sigismund a renunțat la principat în favoarea vărului său Andrei Báthory. Când unchiul său, căpitanul de Oradea, Ștefan Bocskai, l-a asigurat de sprijinul său, Sigismund a reluat principatul și a decapitat, la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii. În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea și a fost numit Principe Imperial. S-a căsătorit cu Maria Krisztina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg. Cu ajutorul a 25 000 de secui, cărora le-a promis privilegii, și-a extins domnirea pe cele două principate românești. După acestea, la 18 octombrie 1595, a învins oastea otomană la Giurgiu. Dieta a retras însă privilegiile promise de Sigismund secuilor de rând, iar revolta lor, “Carnavalul însângerat“, a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskai.

În 1596 cursul războiului s-a schimbat și la 26 octombrie oastea lui a fost înfrântă de turci la Keresztes, astazi Oprișani. Din cauza eșecurilor militare și din viața personală, Sigismund a abdicat pentru a doua oară, și a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln și Ratibor, cedând Ardealul soției sale. În 1598 s-a întors pe neașteptate ocupând tronul Ardealului, iar după un an a renunțat din nou, la Mediaș, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory. După moartea acestuia, în 1601 la Cluj s-a reales din nou Principe al Ardealului. După ce a fost învins la Guruslău de oastea imperială (formată din trupele lui Basta și Mihai Viteazul), el a fugit în Moldova, iar comandantul său de oști, Moise Székely, în Turcia. În 1602, după ce adepții săi au fost învinși în bătălia de la Teiuș de trupele lui Basta, a renunțat pentru a patra și ultima dată la principat și s-a retras în Cehia. A murit la Praga, la 27 martie 1613.

Mihai Viteazul In noiembrie 1594 Mihai incepe revolta antiotomana prin suprimarea întregii garnizoane otomane staționată în București. Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară. Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia. Nerespectând porunca domnitorului, delegația de boieri condusă de mitropolitul Eftimie negociază și semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea de fapt locțiitorul acestuia pe propriul său tron (din Țara Românească). Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandând o armată de cca. 16.000 de ostași, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni conduși de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obține contra turcilor victoria la Călugăreni – 13/23 august 1595. Contraofensiva otomană îl forțează să se retragă temporar în munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe, cu sprijin transilvănean și moldovean eliberarea orașelor Târgoviște (5-8 octombrie 1595), București (12 octombrie 1595) și Giurgiu (15-20 octombrie 1595). În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. Cu visteria golită, Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă recunoștea domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale. În paralel, domnitorul valah încheie un tratat și cu Casa de Habsburg (Mânăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.

Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfânta Alianță. În Transilvania, Sigismund renunța la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). Mihai Viteazul, pus în fața destrămării coaliției antiotomane, decide aplicarea “planului dacic“, în speță Unirea celor trei țări române. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a inițiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfârșitul aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, și mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După victoria asupra lui Andrei Bathory își face intrarea in Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599. Chiar dacă el a fost recunoscut de către Dietă numai ca guvernator imperial, el a fost conducătorul de facto al Transilvaniei. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române.

Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari sprijiniti de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) și astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Forțat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea.. Din ordinul său la 9/10 august 1601, la 3 km sud deTurda, Mihai Viteazul este ucis de generalul Gheorghe Basta.

Familia Bathory a fost astfel in conflict permanent cu Habsurgii. Rudolf II a reusit pina al urma sa-i inlature si pe Bathory si pe Mihai, devenind principe in Transilvania pina in 1604 cind Bocskay declanșează in Transilvania rebeliunea anti-habsburgică. 1605. În februarie, Dieta de la Miercurea Nirajului îl alege pe Bocskay principe al Transilvaniei. În luna aprilie este ales principe al Ungariei la Dieta de la Szerencs. În noiembrie, sprijinul otoman se concretizează în obținerea de către Bocskay a actului (berat) de numire ca principe al Transilvaniei și rege al Ungariei.

AIS: Desigur am vazut filmul Mihai Viteazul si am invatat la istorie, dar cred ca abia acum am inteles mai bine ce s-a intimplat intre 1593-1601 in Tarile Romanesti.

Sa recapitulam. 1526 Mohacs, a avut ca rezultat impartirea Ungariei timp de mai multe decenii, intre Imperiul Otoman, Monarhia Habsburg din Austria si Principatul Transilvania. Transilvania ramine independenta dar vasala Turciei. Principatul Transilvaniei a fost suficient de puternic incit a ajuns sa dea un rege Poloniei, pe Stefan Bathory care a incercat chiar unirea Poloniei, cu Transilvania si Ungaria (ce mai ramasese din Ungarie, neocupat de turci).

Tarile romane erau dezbinate, Transilvania condusa de aristocratia maghiara, Moldova sub influenta polona si Valahia vasala Turciei, suportind presiunea cea mai mare. Principatele erau teatru de razboi, Turcia, Polonia si Austria se luptau pt a le lua in stapinire. In functie de interesele de moment, aristocratia si principele din fiecare tara, s-au aliat cind cu polonezii cind cu turcii cind cu austriecii, principii pt a ajunge / a se mentine la putere, aristocratia pt a-si impune / apara interesele de clasa. Intre principi si aristocratie era lupta pt putere dar impreuna se aliau in functie de puterea externa care pe moment constituia presiunea cea mai periculoasa pt principat. Principii intre ei s-au luptat ca sa-si impuna dominatia. Pe scurt o bulibasenie totala, o multimeeee de tradari!!

in 93 incepe razboiul de 15 ani intre turci si crestini. Transilvania lui Sigismund cu ajutorul secuilor e prima care se ridica impotriva turcilor. Urmeaza Mihai Viteazul in noi.94 si apoi Moldova cu  Aron Voda.

Aron Voda accepta suzeranitatea lui Sigismund, Mihai incearca a alianta similara, are nevoie de trupele transilvane pt a putea face fata turcilor. Dar tratatul cu Sigismund e facut de boierii valahi care il tradeaza pe Mihai. Prin cele doua tratate de alianta, se realizeaza formal prima unire sub suzeranitatea lui Sigismund Bathory, cu ajutorul esential al secuilor.

Mihai cistiga la Calugareni dar apoi se retrage in munti, Valahia e ocupata de turci. Mihai revine doar cu ajutorul trupelor din Transilvania si Moldova in 95.

Sigismund si Dieta tradeaza secuii, le retrag privilegiile promise, fara sprijinul secuilor pierd lupta cu turcii, cade Sigismund in 96, Transilvania accepta din nou suzeranitatea turca. Revolta secuilor, a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskai.

Mihai continua lupta cu turcii dar cu visteria golită, decide începerea negocierilor, finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă recunoștea domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale. În paralel, domnitorul valah încheie un tratat și cu Casa de Habsburg orientat împotriva turcilor.

Mihai si secuii: Cind Andrei Bathory devine in 1599 principe al Transilvaniei, intra in relatii strinse cu Poarta Otomana si cu Ieremia Movila care era dusman al lui Mihai.  In iulie 1599 Mihai trimite o solie la Viena si cu acordul lui Rudolf intra, ajutat de aceiasi secui, in Transilvania si Moldova, realizind a doua unire. Secuii aveau “o ura fieroasa impotriva nobililor maghiari si mai ales impotriva Bathorestilor”, se rascoala impotriva nobililor, Mihai le da inapoi toate drepturile vechi. Andrei Bathory este prins si decapitat de secui. erdelyiutazas.hu/romana/Selimbar

Mihai a vazut ca principatele au fost oarecum unite in lupta contra turcilor si a sperat ca in momentul in care el va inlatura principii din Transilvania si Moldova se va mentine coeziunea in lupta cu pericolul cel mai mare. Stia ca fara trupele din Transilvania si Moldova nu poate lupta singur contra turcilor si s-a simtit incercuit de Ieremia Movila si Endre Bathory coalizati cu turcii, nu a avut de ales.

Nu a crezut ca Rudolf va trada asa de repede si a minimalizat opozitia aristocratiei din Transilvania si Moldova. In loc sa devina mai puternic a trebuit sa-si imprastie resursele pe prea multe fronturi, si in Transilvania si in Moldova. Cea mai mare tradare a fost din partea lui Rudolf, aristocratia transilvana era de prevazut ca va dori revansa, dupa ce a fost obligata sa-l accepte pe Mihai prin revolta sasilor si sprijinul lui Rudolf.

Rudolf a tradat 1) cind l-a sprijinit pe Mihai sa intre in Transilvania, apoi 2) foarte repede luptind contra lui Mihai de partea aristocratiei maghiare, apoi din nou 3) cu Mihai contra aristocratiei maghiare si din nou 4) omorindu-l miseleste pe Mihai. Defapt nobilii transilvani erau impartiti, Rudolf a profitat de opozitia naturala intre maghiari si valahi si prin aceste tradari succesive a reusit sa puna mina pe Transilvania. Pentru citiva ani doar, pt ca in 1604 acelasi Stefan Bocskay care l-a adus la putere pe Sigismund Bathory reuseste sa alunge pe nemti si chiar sa devina ‘rege al Ungariei’ cu sprijinul otomanilor.

Cea mai mare parte din nobilimea transilvana a ales in acel moment sa se lase mai curind sub influenta nemtilor. Pe termen lung polonezii au fost striviti intre rusi si nemti, desigur principatele romane nu au rezistat turcilor, au pierdut secole de dezvoltare. Din cele 3 carti, desigur aristocratia maghiara nu avea cum sa aleaga cartea valaha, nemtii erau cei mai puternici. Pe termen mediu au fost apasati de nemti, pe termen mai lung au fost protejati de nemti contra turcilor si pina la urma au ajuns parte aproape egala in Imperiul Habsburgic.

Interesul imperial de expansiune de la Viena a avut prioritate in fata pericolului turcesc, cea mai mare kurva in aceasta drama a fost Rudolf II. Interesul fiecarui aristocrat, sa-si mentina si sa-si extinda averea personala, a fost totdeuna mult mai important decit interesul national sau lupta crestinatatii cu mahomedanii, in toate principatele. Dieta a tradat secuii, boierii valahi l-au tradat pe Mihai, boierii moldoveni au fost alunecosi de prea multe ori, si tot asa.. De lipsa de caracter au stiut sa profite cei mai tari care au fost si cei mai perfizi.

‘89 Stanculescu semneaza lovitura de stat, ‘teroristii’ rusi creaza suficiente diversiuni ca Iliescu sa preia definitv puterea

Acum 21 de ani, R.S.Moldovenească a fost un cap de pod pentru lovitura de stat din România.

Mâna Moscovei din spatele revoluţiei române

Oricât ar părea de neverosimil, în zilele de 21-25 decembrie 1989, implicarea directă a URSS în răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu putea fi urmărită de la Chişinău, practic, cu ochiul liber. Atât că agitaţia sovietică la frontiera de la Prut părea atunci o reacţie la răscoala populară de la Timişoara şi Bucureşti.

Lucrurile, de fapt, stăteau exact pe dos. Cu cât sovieticii se foiau mai mult în stânga Prutului, cu atât mai tare se degrada situaţia în dreapta lui.

Astăzi există probe indubitabile că îndărătul revoluţiei anticomuniste din România s-a produs o ordinare răsturnare de palat. În aceste condiţii, evenimentele la care am asistat în decembrie 1989 sunt privite acum dintr-o altă perspectivă. Şi nici nu-i de mirare. De la o distanţă în timp întregul se vede adesea mai limpede.

Ca să ne dăm seama ce se întâmpla în acele zile, haideţi să ne amintim de contextul evenimentelor. La finele lui 1989, la Chişinău lua turaţii perestroika. Basarabia trecuse la alfabetul latin. Cenzura, până atunci feroce, a lăsat-o brusc mai moale. Societatea era puţin ameţită de pe urma libertăţii nesperate care picase pe capul oamenilor ca o mană cerească.

Pe acest fundal, graniţa ferecată de la Prut şi regimul lui Ceauşescu păreau un atavism odios şi un obstacol enervant în faţa unirii fraţilor de pe ambele maluri ale Prutului. Afară mirosea puternic a schimbare. Toată lumea aştepta căderea Cortinei de Fier.

În această situaţie, spiritele rebele de la Radio-Televiziunea de Stat de la Chişinău clocoteau. La începutul lunii decembrie 1989, fiind redactor în Departamentul Actualităţi TV, subsemnatul a scris, a redactat şi a difuzat, din propria-i iniţiativă, un comentariu critic despre caracterul desuet şi inuman al comunismului în general şi al celui românesc în special. Chiar a doua zi, în replică, ministerul de Externe de la Bucureşti a trimis o notă de protest la Moscova despre care fusesem informat la Chişinău de Ion Guţu, secretar al CC al Partidului Comunist din Moldova. Surprinzător însă, nu au urmat represalii care în alte împrejurări n-ar fi întârziat să vină. Acest fapt nu putea fi întâmplător. Era un semn că Mihail Gorbacoiv cloceşte ceva contra lui Nicolae Ceauşescu.

TV Chişinău, aruncată-n luptă alături de Vocea Americii

Că într-adevăr Moscova urzeşte împotriva Bucureştiului ne-am convins mai cu seamă după declanşarea protestelor de la Timişoara, când administraţia Televiziunii de la Chişinău, din reflex, pesemne, a interzis toate informaţiile parvenite din România. Acest fapt a trezit nemulţumirea jurnaliştilor care s-au apucat pe ascuns să pregătească un reportaj despre tulburările de dincolo de Prut. Nu mică însă ne-a fost mirarea, când a doua zi am constatat că activitatea noastră clandestină n-avea niciun rost. Totul se rezolvase ca prin miracol. După un sunet de foarte sus, Televiziunii de stat i s-a dat mână liberă.

În consecinţă, TV Chişinău a reflectat în voie şi reprimarea manifestaţiilor sângeroase de la Timişoara, şi mitingul de la 21 decembrie de la Bucureşti, unde Ceauşescu fusese huiduit, dar şi celelalte evenimente care au urmat. Acum e clar de ce cenzura sovietică s-a dat la o parte şi a permis libertăţii presei să triumfe.

Mediile oficiale de informare din România erau constrânse atunci să evite cu stricteţe orice referinţa la demonstraţiile de la Timişoara. Singurele surse de informare erau posturile de radio Europa Libera si Vocea Americii. La acestea, astfel, s-au adăugat Radio Chişinău şi TV Chişinău.

În ziua de vineri, 22 decembrie, străzile Chişinăului de dimineaţă erau împânzite de militari sovietici care parcă răsăriseră din pământ. Totodată, în Dealul Schinoasei, pe coridoarele Televiziunii de stat, şi-au făcut apariţia câţiva ofiţeri KGB care, în discuţiile cu şefii instituţiei, nu ascundeau că au sosit de la Moscova. Unul dintre aceştia intrase şi în redacţia noastră ca să ne avertizeze sec că se aşteaptă evenimente importante în România.

Curios este faptul că hotarul de la Prut, care până atunci părea de netrecut, a început, nitam-nisam, să se deschidă cu generozitate pentru ”cetăţenii sovietici” deja în prima jumătate a zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu era încă la putere. În jurul orei 11 primisem câteva telefoane la redacţie din care aflasem uluit că se poate merge nestingherit în România. Un înalt demnitar mă sunase ca să-mi sugereze că am putea trimite chiar un reporter la Iaşi.

Hotarul căzuse înainte de înlăturarea lui Ceauşescu

Deşi nu ne venea să credem, am reacţionat prompt şi am cerut Ministerului de Interne să ni se perfecteze actele pentru plecarea în România. În jurul orei 12 aflasem că avem aprobarea KGB-lui de la Chişinău. Acest detaliu contează enorm, deoarece la acea oră Nicolae Ceauşescu se afla încă în sediul Comitetului Central şi îşi închipuia că anume el continuă să conducă ţara. În realitate, lăcatul de la graniţa estică a României fusese deja descuiat de KGB.

Fişi atenţi. Pe la 12.15, soţii Ceauşescu, intoxicaţi de generalul Victor Stămculescu, noul ministru al Apărării Naţionale, părăsesc capitala la bordul unui elicopter. După fuga lor, secretarul general mai deţine, formal vorbind, puterea doar o oră şi jumătate. La 13.30, Stănculescu, prin nota telefonica nr. 39, il destituie oficial pe Ceausescu din functia de comandant suprem, ordonând Armatei sa nu execute de acum încolo decât ordinele ministrului Apărării Naţionale. Un sfert de oră mai târziu, el îi oferă protecţie lui Ion Iliescu şi îl recunoaşte succesor al dictatorului detronat.

Între timp, de cealaltă parte a Prutului, la Chişinău, KGB-ul perfectează cu viteza sunetului toate actele pentru deplasarea în România a unei echipe de reporteri de la Radioteleviziunea Moldovenească. Nicolae şi Elena Ceaşescu, după aterizarea forţată a elicopterului, încă nu fusese reţinuţi la Târgovişte pentru a fi internaţi într-o unitate militară, când la vama Ungheni se circula deja ca pe bulevard. Reporterii şi cameramanii de la TV Chişinău, în frunte cu Valeriu Saharneanu, actualul preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor, trecuse Prutul şi ajunsese la Iaşi fără să vadă vreun grănicer român. Hotarul, de fapt, încetase să mai existe. Acum se ştie că la fel stăteau lucrurile şi la frontiera româno-magheară.

Vă daţi seama ce se întâmpla? Armata Naţională şi Securitatea română s-au dat la o parte, dând posibilitate celor două servicii secrete sovietice – KGB şi GRU – să intre nestingherit în ţară pentru a crea o atmosferă favorabilă tranziţiei de putere. Tocmai de aceea, ziariştii noştri au putut urmări deja în seara zilei de 22 decembrie cum în Iaşi sau Braşov nişte ”terorişti invizibili” trăgeau non-stop rafale de foc peste capetele mulţimilor, sediilor administrative sau caselor de locuit.

Ceauşescu era oficial conducătorul statului, când în dimineaţa zilei de 22 decembrie, hotarele României erau deja controlate de KGB şi GRU din ambele părţi. Tocmai de aceea, nici unul dintre aşa-zişii terorişti nu a putut fi identificat, darămite reţinut şi diferit justiţiei! Ruşii au invadat România cu sute de trăgători de elită care au menţinut întreaga ţară în stare de suspans atâta timp cât a fost nevoie ca noua conducere în frunte cu Ion Iliescu să preia efectiv pârghiile puterii de stat.

Cei ucişi în zilele de 16-25 decembrie 1989 în România s-au stins din viaţă cu senzaţia că iau parte la o revoluţie. Şi într-adevăr, a izbucnit o rebeliune populară împotriva dictaturii comuniste. Numai că aceasta a fost incitată şi manipulată din umbră de o conspiraţie obscură. Ca şi revoluţia Tweeter de la 7 aprilie 2009, de altfel.

De unde şi concluzia. Poporul, când nu-i în stare să-şi impună voinţa pe cale democratică, riscă să fie manipulat prin violenţă.
Petru BOGATU
pentru Jurnal de Chişinău

Petru Bogatu este, parerea mea, cel mai bun ziarist din citi am vazut. Acest articol e genial, in putine cuvinte arata ce s-a intimplat defapt in 89. Gorbaciov pt a salva comunismul a hotarit schimbarea lui Ceausescu, omul rusilor era Iliescu. Lovitura de stat a fost data de Stanculescu, el a fost omul momentului, care l-a prostit pe Ceausescu, l-a trimis singur pe un cimp, rupt de comunicatii si de oameni care ar mai fi putut sa asculte de el. ‘Teroristii’ au fost agenti kgb trimisi sa deturneze rascoala populara, violenta a deturnat orice alta alternativa politica.

Ar fi fost poate si alte variante, focare de putere politica, sprijinite din vest sau iesite din rindurile celor care au avut curajul sa protesteze in strada, poate unii taranisti, liberali, dizidenti, fosti detinuti, din pacate toti prea slabi si neorganizati. Aceste focare de putere politica nu au mai apucat sa creasca, sa devina alternativa politica. Timisoara a fost opera GRU in masura in care KGB a coordonat lucrurile la Bucuresti. Revolta populara a fost reala si la Bucuresti si la Timisoara dar a fost neorganizata, cei ce s-au revoltat nu au avut lideri reali, Tokes era comandat din Vest asa cum Iliescu era instalat la putere de Gorbaciov. In lipsa unor lideri ai oamenilor care au iesit spontan pe strazi, puterea a fost in mina lui Stanculescu, pasata rapid la grupul condus de Ilici, stabilit de dinainte de catre kgb.

Estul si vestul si-au dat mina sa-l rastoarne pe dictator, dar vestul a pierdut neavind nici o baza. Si echipa desemnata de rusi cu ani inainte, a fost firava, dar a fost sprijinita de toata aristocratia rosie, care ulterior a transformat puterea politica in putere economica. Romanii au fost doar manipulati, in lipsa unei societati, constiinte civice, in lipsa unor lideri, in lipsa oricarei organizari politice proprii.

Mascarada cu teroristii a fost pt a masca simplitatea loviturii de stat, atit ca au fost si oaresce victime colaterale. Violenta creata artificial atunci a mascat lovitura de palat, trebuia sa fie o ‘Revolutie’, focuri de artificii si alte show-uri, ca sa precipite lucrurile, sub ‘presiunea’ momentului cel care a ‘salvat’ revolutia ‘luptind ferm’ contra teroristilor, s-a putut instala ferm la putere.

Peste 20 de ani in zeci de mii de articole de presa, interviuri, emisiuni tv, s-au tot invirtit lucrurile in jurul unor diversiuni pina sa se ajunga la esenta care se vede acum si in acest articol, cristal clear, marea diversiune cu teroristii a fost un fum gros care abia dupa 20 de ani se risipeste. Mascarada a fost alimentata si continuata 20 de ani de cei care au avut tot timpul puterea la toate nivelele, chiar si asa zisele partide de dreapta fiind aproape total infiltrate. Toata aceasta mare conspiratie a lucrat 20 de ani sa privatizeze avutia statului pe usa din dos, sa fure tot ce se poate fura, sa preia toata resursele si sa eludeze toate drepturile populatiei, ascunzind in tot acest timp felul in care au ramas la putere cei ce in 89 trebuiau indepartati.

Nu au cazut comunistii, a cazut doar familia Ceausescu si dictatura. Sub fatada asa zisei Revolutii, cei ce au fost inainte structura de stat si de putere, au incercat initial sa reformeze comunismul, apoi au trecut la un fel de socialism, pe masura ce se facea privatizarea pe usa din dos, jefuirea statului si a populatiei, se facea tranzitia spre ‘democratie’. Au intirziat privatizarea, au mentinut cit mai mult economia de stat ca sa o fure. Cei ce duceau la faliment intreprinderile de stat adunau capital ca apoi sa poata cumpara pe bani de nimic aceleasi intreprinderi. Acum cind au preluat toata puterea economica au devenit capitalisti, dar fatada de social democratie au folosit-o tot timpul si o mai folosesc pt a prosti pe cei de la coada vacii, naivii care au constituit baza lor electorala.

Ulterior cind pozitia lui Ilici a devenit nesigura, cind taranistii s-au coagulat si opinia publica a inceput sa ceara eliminarea comunistilor, s-a creat mascarada de la Tirgu-Mures, sa distraga iar atentia populatiei, PUNR si Romania Mare au faramitat electoratul. Apoi a urmat ultimul film semnat  de Ilici, mineriada.

Nu a existat in acesti 20 de ani nici un partid real de dreapta, taranistii si liberalii au fost total infiltrati. Marea majoritate a politicienilor, din toate partidele, au fost sau securisti, sau comunisti sau ratati profitori, toti uniti de lipsa de caracter, de lipsa de onestitate, avind doar doua preocupari – minciuna si jaful. Cel ce a condus privatizarea sub guvernul ‘taranist’, din partea partidului taranist, a fost vecin cu Doinea Cornea, din casa in care a crescut, tatal lui facea supravegherea dizidentei, deci neam de securist. Asa am auzit.

In viata politica a ‘democratiei’ de pe Dimbovita nu a fost decit o singura lupta reala, intre vechea garda condusa de Ilici si generatia mai tinara a aristocratiei rosii, condusa initial de Petre Roman. Roman care era ceva mai idealist, educat in vest, a fost inlocuit de Basescu, mai pragmatic, mai animal politic si cind balanta s-a inclinat, esalonul 3 a trecut in blocuri de la pdsr la pd, ambele partide nascute din acelasi Front al Salvarii (Nationale a) Comunistilor. Orice altceva a fost doar lupta constanta pt a manipula populatia, si pt a elimina opozanti in lupta pt ciolan, folosind serviciile secrete pt santaje, asa zise scandaluri de coruptie niciodata finalizate.

Cea mai buna dovada pt aceasta mare conspiratie este faptul ca nici un terorist nu a fost prins, judecat. Acum ca am vazut ce s-a intimplat intre 1990 si 2010, vedem clar si fortele care au avut putere sa intervina, interesele care au dictat lovitura de stat, care au ascuns adevarul, care au ramas in structuri, care au beneficiat constant si pina la capat la maxim, transformindu-se din comunisti in capitalisti pe baza de minciuna si furt, pastrind constanta lipsa de caracter ca trasatura definitorie.

PS cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/12/24/quo-vadis-ungaria

Gabriel Bethlen–”epoca de aur” a principatului Transilvaniei.

athenian-legacy.com/2009/03/gabor-bethlen-principe-al-transilvaniei

S-a născut în 1580 la Ilia (Hunedoara). Strămoşii , mari nobili cu domenii în comitatele Bekes si Timis, au îndeplinit funcţii în slujba regilor Ungariei: ban de Severin, comite, voievod al Transilvaniei, căpitan. Dupa ce Ungaria a fost impartita intre turci (sudul) si austrieci (nordul) in 1541, tatăl sau, Wolfgang Bethlen, s-a retras în Transilvania autonoma si vasala sultanului, primind ca domeniu Ilia din partea principelui Istvan Bathory (1571-1575). S-a căsătorit cu Drusina Lazar, sora unui jude secui.
Rămas orfan de ambii părinţi la 13 ani, lui Bethlen i s-a confiscat domeniul de catre principele Sigismund Bathory (1581-1602). Apoi, el intra în slujba curtii princiare, unde se afla sub oblăduirea lui Ştefan Bocksay, unchiul lui Bathory. La vârsta de 16 ani lua parte la campania antiotomana din Valahia, iar la 20 de ani era comandant. Tot atunci îl însoţeşte pe Bathory la curtea imperială de la Viena, iniţiindu-se în tainele politicii.
După abdicarea lui Sigismund Bathory, fiind de confesiune calvina, Bethlen se alătură taberei nobiliare antihabsburgice, susţinându-l pe Moise Secuiul la tronul Transilvaniei. După înfrângerea acestuia, se refugiază în Imperiul otoman, unde stabileşte relaţii cu demnitarii sultanului (’’îi cunosc firea turcului’’ – va spune el mai târziu). În fruntea unor forţe otomane încearcă să se apropie de Transilvania, dar fără succes, reuşind să scape din mâinile haiducilor din slujba împăratului cu preţul pierderii bunurilor personale. Astfel, prestigiul său în rândurile nobililor pribegi creşte şi aceştia vor să-l aleagă principe. Realist pentru vârsta de 23 de ani, el refuză şi-l susţine pe Ştefan Bocskay (1604-1606). Îl convinge apoi pe acesta să se revolte împotriva Habsburgilor şi apără hotarele Ardealului. În calitate de general şi consilier al principelui el primeşte în dar cetatea Hunedoarei şi funcţia de comite de Hunedoara. În timpul păcii încheiate cu Habsburgii in 1606, el se va căsători cu Suzana Karoly, fica unui mare nobil din nordul Ungariei.
După moartea lui Bocskay, deşi Stările îl aleg pe Sigismund Rakoczi ca principe, Bethlen îl susţine pe Gabor Bathory până într-atât încât Rakoczy îl arestează. La scurt timp după aceea, în 1608, Rakoczy renunţă la tron în favoarea lui Bathory, susţinut de Habsburgi şi aprobat de sultan la intervenţia lui Bethlen, eliberat intre timp. Iniţial relaţiile Bathory – Bethlen au fost bune, Bethlen primind daruri consistente, printre care cetatea Devei, şi devenind unul dintre cei mai mari latifundiari ai Transilvaniei si membru al anturajului principelui, care îi asculta sfaturile. Dar orientarea sa turcofilă a intrat curând în coliziune cu cea proaustriacă a lui Bathory, care a încercat sa-l lichideze. Prevenit, în 1612 Gabriel Bethlen se refugiază din nou la turci, unde este primit de sultan, care îl numeşte principe şi-i pune la dispoziţie trupe. Deşi este proscris de Dietă, Bethlen înaintează sprijinit şi de oştile muntene si moldovene, iar Bathory fuge şi este ucis la Oradea de haiduci. În acest context, la 23 octombrie 1613 Stările îl aleg pe Bethlen ca principe al Transilvaniei.
In politica sa interna, Bethlen se va lovi de atitudinea Starilor cu privilegiile lor traditionale. In actul de juramant al principelui, Starile au făcut un pas în direcţia îngrădirii puterii executive, care putea acţiona doar cu consimţământul Consiliului principelui în domeniile politicii externe, al numirilor în funcţii şi al donaţiilor.Totusi, el va merge pe linia intaririi puterii centrale initiata de Istvan Bathory, tendinta absolutista fiind un fenomen european al vremii. Pentru gândirea politică a lui Bethlen este semnificativă propunerea înaintată Stărilor în 1614 prin care cheltuielile militare să fie suportate de nobili şi oraşe, considerand ca poporului îi erau de ajuns impozitele şi obligaţiile către principe si nobil. După adoptarea acestei măsuri antinobiliare, principele a găsit si mijloacele pentru a-şi asigura independenţa faţă de nobilime şi oraşe. La Dieta din 1615 el va reusi legiferarea restabilirii veniturilor statale, care după domnia lui Sigismund Bathory intraseră sub controlul nobililor, inregistrand la fisc cetatile, orasele regale, ocnele de sare, minele, topitoriile de fier si domeniul Branului. De asemenea, va recupera Făgăraşul şi Sibiul de la foştii dregători ai lui Gabor Bathory.Constient ca tara trebuie guvernata in acord cu ’’natiunile’’ componente si dorind sa-si asigure venituri consistente din impozitele sasilor, principele le va retroceda acestora Sibiul în 1614, după ce ei i-au jurat credinţă. In sfarsit, pentru a-si intariri propriul potential economic, s–a ingrijit de refacerea domeniului princiar, el si familia sa detinand prin legea funciara din 1615 urmatoarele domenii fiscale: Gherla, Oradea, Cluj-Manastur, Alba-Iulia, Deva , Fagaras, Caransebes, Lugoj, apoi si Hunedoara, Blaj, Debretin, Zlatna.
In politica economica, principele va promova mercantilismul, doctrina care sustinea ca puterea unei tari poate fi marita daca exporturile sunt superioare importurilor, adica a urmarit sa intensifice productia interna. El a impulsionat dezvoltarea mineritului, acordand privilegii de prospectiune si exploatare in conditii avantajoase statului pentru mine de aur, argint, cupru, plumb, mercur si interzicand scoaterea din tara a cuprului si a fierului.In timpul campaniilor sale antihabsburgice din anii 1619-1626 a adus din Slovacia mineri cu familiile lor pentru exploaterea aurului si pentru monetarii. Se preocupa si de stimularea activitatii mestesugaresti, aducand mesteri din Gdansk (Polonia) si din alte tari europene, asa cum relateaza cronicarul sas Georg Kraus: ”Gabriel Bethlen a mai chemat cu mari cheltuieli din Italia, Germania si Polonia pe cei mai buni meseriasi si artisti ca: zidari, dulgheri, tamplari, pietrari, taietori de var, sculptori, croitori de catifea; a refacut cu cladiri frumoase intreaga Alba Iulia, Vintul, Fagrasul, Blajul si alte asezari, facand restaurarile in forma lor de acum”. De asemenea, pentru a stimula concurenta mestesugarilor breslasi el ii colonizeaza pe domeniile sale pe habani, mestesugari anabaptisti nevoiti sa se refugieze din Moravia, in timpul Razboiului de 30 de ani. Preocuparile sale economice le gasim ilustrate in Instructiunile pe care le-a dat slujbasilor de pe domeniile princiare. In ceea ce priveste comertul, incheie tratate cu Viena si Bucurestiul si acorda privilegii comerciale evreilor refugiati din Spania si grecilor, marfurile ardelene ajungand acum in Venetia, Suedia si Scotia. In politica preturilor, a introdus „limitatii” ale preturilor, consecinta directa a efortului de infranare a inflatiei, care devenise un fenomen european de proportii la inceputul sec. XVII.
Politica sa cultural-religioasa va fi orientata spre promovarea protestantismului si lupta impotriva Contreformei simbolizata de Habsburgi. A fost descris de un contemporan ca un ’’calvinist zelos care rareori iesea fara o Biblie in buzunar’’, dar, calculat, a avut grija ca disputele de ordin religios sa nu afecteze unitatea tarii. A intervenit prin masuri fiscale in favoarea preotilor romani si l-a confirmat pe episcopul Teofil de la Prislop. Pentru atragerea romanilor la calvinism si lutheranism, se vor traduce si tipari in romana carti religioase, in primul rand Biblia, fapt care va accelera folosirea limbii romane in biserica ortodoxa si va restange la o mica patura de nobili si oraseni pe romanii trecuti la calvinism. El va sprijini trimiterea la universitati din strainatate a unor tineri pe timp de trei-cinci ani, care inmomentul intoarcerii vor fi plasati in posturi importante ca diplomati, magistrati, bibliotecari, profesori, istorici. In plan intern printr-o hotarare a Dietei din 1622 s-a hotarat infiintarea unei Academii la Cluj, pe care el a mutat-o la Alba Iulia. Cu o viziune moderna asupra educatiei, Bethlen a permis si fiilor de iobagi sa urmeze cursurile scolilor, de acest fapt profitand si discipolii romani ai colegiilor reformate din Alba Iulia, Aiud, Orastie, Targu Mures si Cluj. A fost preocupat sa aduca la Academie profesori straini de renume, asa cum au fost poetul umanist Martin Opitz din Silezia, Johann Alstedius, Johann Bisterfeld si Ludwig Piscator din Germania. Opitz, parintele literaturii moderne germane, a stat doar un an in care a scris poemul ’’Zlatna’’ si lucrarea „Dacia Antiqua’’, astazi pierduta, in care s-a referit la originea latina a poporului roman. De asemenea, la Academie au beneficiat de locuinta si intretinere 40 de alumni. El va scrie intr-o scrisoare din martie 1628: ”In scoala noastra din Alba, care a inceput sa prospere, daca domnia ta nu vei fi auzit de la unii, vei intelege cu siguranta din scriosarea noastra ca sunt instruiti tineri care promit, ei au inceput sa sporeasca si ca numar, exista studenti maturi, speram sa fie 75 sau chiar 80’’. La aceasta Academie se va forma si umanistul roman Mihai Halici din Caransebes, posesor al unei renumite biblioteci. Stradaniile lui Bethlen in domeniul educatiei au mers mai departe, aducand o tipografie din Germania si infiintand o bibiloteca, arsa de turco-tatari in 1658 si despre care cronicarul Ioan Szalardi spune: ”Pentru necesitatile aceluiasi colegiu, el organizeaza o biblioteca plina cu minuntae carti apartinand diferitelor stiinte, a caror procurare il va fi costat multe mii de taleri”. In cadrul tipografiei oficiale din Alba Iulia, se va infiinta o sectie romana, la care au fost adusi tipografi si litere de tipar din Tara Romaneasca. Din corespondenta sa cu Daniel Pereus, profesor la Universitatea din Heidelberg (Germania), si cu predicatorul Peter Alvinczi din Kosice (Slovacia) reiese interesul sau pentru metodele pedagogice moderne din Europa. Poate fi considerat un ’’principe constructor’’ , un cronicar spunand despre el :”…maria sa …construieste cu sarg… sunt douazeci si cinci de ani trecuti de cand vreun principe a faurit constructii atat de folositoare in fortaretele patriei noastre, pe cat a facut maria sa in acesti doi ani si jumatate’’. De exemplu a refacut palatul princiar din Alba Iulia, adaugand loggii dupa modelul Renasterii italiene, facute de sculptorii Landi din Mantova si Agostino Serena din Venetia. De asemenea, s-a preocupat si de muzica, aducand muzicieni de la Viena, Cracovia, Gdansk, din Franta si Germania. Imaginea curtii sale se reflecta in inventarul din 16 august 1629, cand, suferind de afectiune renala care se agrava, a simtit nevoia sa si faca testamentul. De la Bethlen ne-au ramas o serie de imnuri religioase si o bogata corespondenta politico-diplomatica.
In timpul domniei lui Bethlen, armata de operatii numara intre 15.000 si 25.000 de ostasi, fiind comparabila cu a Frantei si a Olandei. Un rol important in armata sa l-au jucat secuii, care prestau serviciu militar in schimbul statutului de om liber. Ca urmare a masurilor luate de principe pentru consolidarea acestui statut, la sfarsitul domniei sale , trei patrimi dintre secui efectuau serviciul militar fata de o jumatate la inceputul domniei. O alta parte a armatei era constiutita din haiduci , categorie sociala formata din taranii eliberati de obligatiile iobagesti, obtinand titlul de nobilitate colectiva, asa numita „libertate haiduceasca”. Componenta cea mai valoroasa a armatei princepului, sub aspectul instructiei si dotarii, a constituit-o oastea de curte, formata in parte din mercenari germani, polonezi, croati si slovaci. In sfarsit trupele din cetatile Transilvaniei, unitatile ’’de camp’’ alcatuite din iobagi, banderiile nobiliare, unitatile din comitate si cele ale orasenilor intregeau tabloul militar ardelenesc la inceputul secolului XVII. Arma de baza a armatei princiare o constituia cavaleria usoara, in timp ce infanteria nu a putut fi inzestrata cu arme de foc la nivelul european. De asemeni, artileria avea un rol complementar in structura armatei princiare, dispunand de tunuri usoare. La inceputul domniei sale existau in Transilvania opt ateliere de praf de pusca si sapte turnatorii de tunuri. In cursul domniei lui Bethlen au fost modernizate, dupa modelul Tarilor de Jos, cetatile din Alba Iulia, Deva, Fagaras, Hunedoara, Vintu de Jos, Blaj, Bran, principele personal proiectand si conducand lucrarile de fortificatii de la Oradea.
Politica sa externa va fi una antihabsurgica, conflictele alternand cu tratatele de pace. Habsburgii vor sprijini chiar un complot impotriva sa, descoperit la timp, precum si pe marele nobil maghiar Gheorghe Homonnai, ca pretendent la tronul Transilvaniei, pe care il va invinge in 1616. Prin cele doua paci de la Tarnava (1615,1617) Bethlen va recupera cetatile din Partium (vest) si a fost recunoscut principe. În schimb, într-o anexă secretă, principele a promis ajutor împăratului împotriva otomanilor.
Cunoasterea turcilor la ei acasa i-a permis sa aiba o atitudine diplomatica eficienta fata de ei ca principe, asa cum reiese din instructiunile pentru ambasadorul Baltazar Kemeny: ”Domnia sa… sa aiba in vedere firea turcului, care, unde recunoaste o stare de frica, acolo incearca sa–i stea pe gatu, grumazul oricui, oriunde. In schimb acolo unde e tinut cu masura cuvenita, acolo si el arata bunavointa amabila cu lingusiri si prefacatorii’’. Când otomanii i-au cerut, câţiva ani mai târziu, să plătească tributul şi să se alăture cu oastea sa armatei lor, le-a răspuns că nu le poate face pe amândouă, dând exemplu situaţia iobagului pe care nobilul nu-l poate chema la război simultan cu încasarea dării. Mai mult, cand otomanii i-au cerut cedarea cetatilor Lipova si Ineu va reusi sa-i determine sa accepte numai cedarea Lipovei, acumuland capital diplomatic in fata sultanului, capital folosit in campaniile antihabsburgice. El şi-a exersat calităţile diplomatice şi în medierea conflictului polono-otoman din 1620-1621, când a obţinut condiţii bune penru otomani.
Pentru a menţine autonomia Transilvaniei faţă de cele două mari puteri, Bethlen întreţine relaţii cordiale cu voievozii celor două Ţări Române, Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, împreună cu care a rostit un jurământ de alianţă în tabăra de la Oprişani , la 25 noiembrie 1613. Referindu-se la situaţia Transilvaniei între curtile imperiale, principele spunea: ’’Între cele două rele aş considera de cel mai mare folos, împreună cu existenţa libertăţii patriei noastre, plăcuta, frumoasa pace.’’ Caracterizand politica externa a acestui principe vazut de unii ca un ’’Machiavelli maghiar’’, viitorul principe Janos Kemeny sustinea ca ’’pe ambii imparati puternici i-a tinut in aequilibrio, fata de el insusi si fata de patria sa’’.
Politica sa economica a facut posibila participarea tarii in Razboiul de 30 ani (1618-1648), dus de principii protestanti germani contra imparatului catolic de Habsburg. Tratatele de la Trnava cu Hansburgii nu ii garantau o pace in securitate cu acestia, dupa cum se exprima el insusi in instructiunile date solilor trimisi la Poarta in 1614.:”cu neamtul nu se poate trai in pace, deoarece el se inarmeaza incontinuu in scopul cuecrii Transilvaniei, Traii Romanesti , Moldovei, Budei, Belgradului si Timisoarei, deci este mai bine a se actiona preventiv, adica impreuna cu turcii a porni o ofensiva impotriva imparatului habsburgic”. Momentul favorabil pentru acest plan l-a constituit revolta cehilor contra imparatului din 1618, fapt ce declansat Razboiul de 30 de ani. El a intreprins trei campanii impotriva Habsburgilor in 1619, 1623 si 1626, in cursul carora a ocupat teritorii in Ungaria de nord si Slovacia, a asediat Viena si a castigat bataliile de la Bratislava (9 octombrie 1620) si Nove Zamky(1621). A fost proclamat rege al Ungariei (1620), dar realist a refuzat coroana, chiar daca turcii au fost de acord. Dar nu a reusit sa puna in aplicare din punct de vedere militare aliantele sale cu cehii, principii protestanti germani, Danemarca, Olanda si Anglia, astfel ca la 20 decembrie 1626 a incheiat un tratat de pace definitiv cu Habsburgii, in urma carora Transilvania inregistra castiguri teritoriale la granita sa de vest. Un rol important in participarea sa la coalitia protestanta a fost si cea de a doua sa casatorie. Dupa decesul primei sale sotii, in mai 1622, el a cerut–o in casatorie pe fiica imparatului catolic, dar a fost refuzat, orientandu-se apoi spre protestanta Ecaterina de Brandenburg , cu care s-a casatorit la 2 martie 1626. O caracterisitca a strategiei lui Gabor Bethlen era evitarea bataliei care nu-i putea asigura succesul decisiv, el scriind in acest sens in decembrie 1619: ”..oamenii de arme destepti evita batalia din multe motive, pina ce exista alte posibilitati, mai intai uzeaza de obicei de tot felul de stratageme exterioare, lasand lupta ca mijloc de ultima instanta, cand nu mai exista alta iesire”.
Importanta sa in istoria Romaniei deriva si din proiectul sau politic din ultimii ai vietii referitor la refacerea unui regat protestant al Daciei. Martor al evenimentelor din 1599-1601 cand Mihai Viteazul a devenit conducator al celor trei principate de pe teritoriul vechii Dacii, Bethlen era preocupat de ideea unei uniuni protestanto-ortodoxe. Intr-o discutie cu cu Abraham von Dohna, trimisul princepului german al Palatinatului, referindu-se la aceasta preconizata uniune a promis ca va lua legatura cu patriarhul orotdox de Constantinopol. In raspunsul sau din 2 septembrie 1629, patrirahul Chiril Lucaris ii atrage atentia lui Bethlen asupra realitatii:”Pentru a face lucrul bine si in liniste ar trebui inainte de toate sa se rupa legatura de sange si de iubire, care , desi intr-ascuns, dar in felul cel mai strans , leaga pe romanii din Transilvania cu locuitorii Tarii Romanesti si Moldovei. O prefacere de lege pe care nu ar ingadui o niciodata domnii vecini din aceste tari…’’ Desi istoricii maghiari Gyula Szefku si Paul Lendvai contesta acest proiect politic al lui Bethlen, istoricul roman Petre Bunta crede ca exista documente care releva aceasta idee. Astfel, la sfarsitul lui 1627, cardinalul Ungariei, Petru Pazmany, ii scria imparatul habsurgic ca are informatii despre interventiile lui Bethlen la Poarta spre a i se ’’ceda’’ Moldova si Tara Romaneasca si a fi declarat ’’rege al Daciei’’. Prelatul credea ca turcii nu vor face „nebunia” sa sporeasca asa de mult puterea unui om indraznet si schimbator si-l sfatuia pe imparat sa ceara informatii din alte parti pentru a preintampina o surpriza pentru coroana Ungariei. In acelasi timp, Bethlen insusi intr–o scrisoare catre solul sau la Istanbul, arata ca papa si imparatul i-au promis sa-l faca monarh al regatului care ar include Moldova , Tara Romaneasca si Transilvania.
Unii au descris domnia sa ca simbolizand scurta ’’epoca de aur” a principatului Transilvaniei. Cand a murit la 11 noiembrie 1629, Gabor Bethlen a lasat succesorului sau, care era sotia sa, un stat autonom puternic si cu prestigiu in Europa.

Listă de familii de nobili români din Regatul Ungariei şi Principatul Transilvaniei ; en.wikipedia.org/wiki/List_of_castles_in_Romania ; presa-zilei.ro/aristocratie-transilvaneana ; scribd.com/doc/40502337/Nobilimea-Romaneasca-in-Transilvania ; restromania.ro/Sociologie/IstoriaTransilvaniei_1000-1900 .

Descendenţa din Asăneşti a Regelui Ferdinand I al României

sutsatadicraiova.wordpress.com/2010/12/03/radacinile-aromane-ale-regilor-romaniei/#comment-174

Am plecat în această cautare nebună de la două familii: Basarabii şi Muşatini, întemeietorii Ţărilor Române, familii pe care le consider de origine sud-dunăreană, aromână. Nu am luat in calcul sursele istorice naţionale, ci mai degrabă am apelat la ceea ce au spus alţii despre cele două familii.

Astfel, istoricul ceh Wilhelm Tomaschek, afirma că Basarabii sunt urmaşi ai unuia din triburile trace din Peninsula Balcanică, bessii (trib care este considerat unul din strămoşii aromânilor). Conform lui Tomaschek, bessi aceştia au fost romanizaţi ca toate celelalte triburi tracice sud-dunărene şi aveau capitala la Bassapara, în munţii Rodope.  Prin secolul al VII-lea, bessi ar fi trecut în nordul Dunării, contribuind la prosperarea elementului romanic de aici.

În privinţa Muşatinilor, numele acestora spune multe – Bogdan Muşat (frumos, în aromână), era văr primar cu Basarab I, deci dacă admitem teoria lui Tomaschek si aceştia sunt de origine sud-dunăreană.

Majoritatea istoricilor români au pierdut din vedere acest aspect, încercând să explice autohtonitatea celor două familii, chiar şi Nicolae Iorga a ajuns la un moment dat să admită existenţa unei posibile origini cumane a Basarabilor şi Muşatinilor şi nu a acordat mare importanţă unui element pe cât de banal pe atât de esenţial în cercetare: cuvântul MUŞAT, existent în aromână, echivalentul cuvântului FRUMOS în limba română.

Dar, ce legătură au Basarabii şi Muşatinii cu dinastia de Hohenzollern?

Cercetătorii englezi au ajuns la următoarea concluzie: “The deposed current Royal Family of Romania, contrary to common misconceptions and despite of the country having lost its independence for at least a few centuries to the Ottoman Empire, descends from earlier indigenous monarchs of Danubian principalities, both Moldavia and Valachia, as well as from AsenTsars of Vlachs (the Second Bulgarian Empire) and from several Emperors of “Romania” who ruled in Constantinople, whether Byzantine or Latin Emperors.”

Scholars have traced several such bloodlines in their ancestry. Below a sketch of such lineages, Descent from the Basaraba of Valachia:

• Basarab I of Valachia
• Alexander I of Valachia
• Elisabeth of Valachia, married Ladislas of Silesia, Duke of Opole, Palatine of Hungary
• Catherine of Opole ^[1], married Henry VIII, Duke of Glogow
• John I, Duke of Zagan
• Margaret of Silesia (Zagan and Glogow; ^[2]), married Volrad I, Count of Mansfeld
• countess Margaret of Mansfeld, married Henry, Count of Stolberg
• Botho VIII, Count of Stolberg-Wernigerode
• countess Juliana of Stolberg-Wernigerode ^[3], married secondly William, Count of Nassau-Dillenburg
• John VI, Count of Nassau-Dillenburg
• John VII, Count of Nassau-Siegen
• John VIII, Count of Nassau-Siegen ^[4]
• countess Claire-Marie of Nassau, married Claude Lamoral, 3rd Prince of Ligne
• Henri Louis Ernest, 4th Prince of Ligne
• princesse Marie Anne Antoinette de Ligne ^[5], married Philippe Emanuel, Prince of Hornes, comte de Beaucignies and so forth
• Maximilian, Prince of Hornes, comte de Beaucignies and so forth
• princesse Marie-Therese de Hornes of Overisque and Beaucignies, married Philippe Joseph de Salm, 2nd Prince of Kyrburg
• princesse Amelie de Salm-Kyrbourg ^[6], married Anthony Aloys, Prince of Hohenzollern-Sigmaringen
• Charles Anthony, Prince of Hohenzollern-Sigmaringen, married comtesse Antoinette Murat, princesse francais
• Charles Anthony II, Prince of Hohenzollern, married Princess Josephine of Baden, daughter of Charles I, Grand Duke of Baden and Stephanie de Beauharnais, princesse francaise
• their sons included: Leopold, Prince of Hohenzollern (married Antonia of Portugal; their one son listed below; ^[7], and next brother king Carol I of Romania, became elected Prince of Valachia and Moldavia (died without surviving children) ^[8]
• king Ferdinand I of Romania, married Marie of Edinburgh, daughter of Alfred, Duke of Saxe-Coburg-Gotha and Grand Duchess Maria Alexandrovna of Russia
• king Carol II of Romania, married secondly Elena of Greece, daughter of King Constantine I of Greece and Sophia of Prussia
• king Mihai I of Romania ^[9], married Anne of Bourbon-Parma, daughter of prince René of Bourbon-Parma and Margaret of Denmark
• princess Margarita of Romania

Continuăm publicarea informaţiilor legate de descendenţa aromână a monarhilor României, de această dată legătura fiind facută între Regele Ferdinand I al României şi Asăneşti.

Scurt istoric: În 1185, trei fraţi vlahi: Petru, Asan şi Caloian, au condus o revoltă în Bulgaria împotriva Imperiului Bizantin, conducătorul noului stat fiind Ţarul Petru al II-lea. Anul următor, bizantinii vor fi forţaţi să recunoască independenţa noului Ţarat cu capitala la Târnovo. Cinci ani mai târziu, în 1190, Petru va renunţa la tron în favoarea fratelui său Asan, un conducător politic mult mai bun, care reuşeşte prin forţă militară să apere independenţa statului său. Acesta însă este ucis în 1195 , iar Petru redevine ţar, dar pentru scurt timp, pentru că rivalii săi îl vor ucide şi pe el doar un an mai târziu. Caloian, fratele mai mic al lui Petru şi Asan, devine ţar, se înţelege la pace cu grecii (1201) face incursiuni militare împotriva sârbilor şi ungurilor, apoi ocupă întreaga Macedonie, dar este ucis în bătălia pentru Salonic.

Ţaratul (imperiul) vlaho-bulgar a fost în egală măsură vlah (aromânesc la sud de Dunăre şi românesc la nord) şi bulgar. Asta nu înseamnă că vlahii i-au cucerit pe bulgari sau că bulgarii au cucerit principatele dunărene, ci înseamnă că în cadrul acestui stat au conlocuit două populaţii, una romanofonă, celalată slavofonă, pe ansamblul teritoriului său, toponimia veche aratând o predominanţă a slavilor la şes, şi a romanicilor în zonele peri-montane, deluroase şi mai păduroase; ţărmurile aveau o populaţie preponderent grecească. Ulterior, despărţirea proto-românilor de către populaţiile slave aşezate printre ei, a creat cele patru grupuri lingvistice : daco-român, aromân, megleno-român şi istro-român ; daco-românii absorbind treptat slavii din nordul Dunării, în timp ce slavii au absorbit treptat majoritatea aromânilor, megleno-românilor şi istro-românilor din sudul Dunării.

DESCENDENŢĂ

1) Ioan Asan I of Vlachs and Bulgars

2) Ioan Asan II of Vlachs and Bulgars m (Ana) Maria of Hungary, daughter of Andrew II of Hungary

3) Elena Asan m Emperor Theodoros II of Nicea (Theodoros Doukas Batatzes)

4) Eudocia Lascarina m Guillaume Pierre de Vintimille, Count of Tenda

5) Ioan Lascari, Count of Ventimiglia and Tenda

6) Guillaume Petru II of Tenda and Vintimille

7) daughter m Petru Balbi, Count of Tenda iure uxoris

8.) Antoniu Lascari, Count of Tenda

9) Honoriu Lascari, Count of Tenda

10) Ioan Antoniu Lascari, Count of Tenda

11) Anna Lascarina, Countess of Tenda m René de Savoie, Count of Villars, batard de Savoie

12) Honoriu of Savoy, Marquess of Villars, Count of Tenda

13) Henrietta of Savoy, Marchioness of Villars m Charles de Lorraine de Guise, duc de Mayenne

14) Catherine of Lorraine-Guise m Charles Gonzaga, Duke of Nevers was as Charles I, Duke of Mantua (descendant of the Palaiologos Marquesses of Montferrat)

15) Carol II, Duke of Rethel, married Maria, Duchess of Montferrat

16) Eleanor of Mantua, married Ferdinand III, nHoly Roman Emperor

17) Eleanor of Austria, Queen of Poland, married secondly Charles V Leopold, Duke of Lorraine

18) Leopold Joseph, Duke of Lorraine

19) Francis II, Duke of Lorraine, Grand Duke of Tuscany, etc

20) Leopold II, Holy Roman Emperor

21) Francis I of Austria

22) Leopoldina of Austria, married Pedro I of Brazil

23) Maria II of Portugal, married Ferdinand

24) Antonia of Portugal, married the above-mentioned Leopold, Prince of Hohenzollern

25) the above-mentioned Ferdinand I of Romania

26) the above-mentioned Carol II of Romania

27) the above-mentioned Mihai I of Romania

28) second daughter: Elena of Romania

29) Nicholas Michael Medforth-Mills de Roumanie 

http://www.proiectavdhela.ro/ Biblioteca Culturii Aromane

http://aromanii.ro/aromanii/etnogeneza.html Nimeni nu se poate război cu ei, nici un rege nu-i poate supune, domni asupra lor.” Această stare de independenţă au conservat-o şi după cucerirea turcească. Tari pe libertate şi poziţiile lor redutabile, aromânii au încheiat cu sultanii turci Murat al II-lea şi Soliman Magnificul, cunoscutele capitulaţii care le asigurau o independenţă aproape completă… Dăinuirea vechii civilizaţii balcanice la aromâni se poate vedea şi din contrastul ce există sub raportul ordinii şi al curăţeniei între aşezările aromâneşti de la munte şi aşezările celorlalte popoare conlocuitoare, inclusiv grecii. Superioritatea aromânilor o remarcă toţi călătorii sau etnografii. Istoriograful francez Pouqueville, consulul al Împăratului Napoleon I la Ianina, rămânea uimit de spiritul de ordine ce domneşte în familiile şi oraşele valahe…Jirecek: “Demn de remarcat este tenacitatea acestui popor, cu toate că este răzleţit şi dispreţuit, ţine cu tărie la naţionalitatea şi la limba sa”…In 1875 Kanitz spunea “… este uimitor că aromânii din Macedonia n-au fost absorbiţi de popoarele care îi înconjoară. Din acest punct de vedere, aromânii arată un patriotism egal cu cel al evreilor, şi asta cu atât mai remarcabil, cu cât acest popor nu este separat de vecinii săi printr-o linie de demarcaţie religioasă”…

Elizabeth Bathory–cel mai scump film din Europa Centrala

IMDB Bathory (2008) Bathory is based on the legends surrounding the life and deeds of Countess Elizabeth Bathory known as the greatest murderess in the history of mankind. Contrary to popular belief, Elizabeth Bathory was a modern Renaissance woman who ultimately fell victim to mens aspirations for power and wealth.

mediafax.ro/bathory-cel-mai-scump-film-din-europa-centrala-lansat-la-praga un buget de 12 milioane de euro

www.garbo.ro/Elizabeth-Bathory-contesa-monstru-de-care-s-a-ingrozit-istoria

Adevarul despre Elizabeth Bathory este poate chiar mai ciudat si intrigant decat toate legendele, speculatiile si miturile populare infioratoare care s-au nascut in jurul ei. Contesa a fost una dintre cele mai crude, de temut si sangeroase personalitati ale tuturor timpurilor si un criminal in serie atat de feroce cum rar se consemneaza in istorie.

Realitatea nu este intotdeauna numai lapte si miere asa cum ne-am dori. Istoria are si pagini mai putin curate. Istoria are si modelele ei negative, antieroii a caror viata ne fac sa ne apreciem si mai mult eroii si ne inspira in crearea povestilor de groaza. Oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par. Dincolo de un chip frumos si de o educatie aleasa, dincolo de aura de delicatete si fragilitate degajata de statutul de femeie, sub aparenta mastilor si a intrigilor politice, a pozitiei sociale sau a dorintei de a da uitarii faptele, exista fapte care cutremura prin malitiozitatea si cruzimea lor, exista comportamente care nu pot decat sa iti provoaca fiori pe sira spinarii. Se spune despre fascinanta si temuta contesa Elizabeth Bathory ca a fost una dintre cele mai crude si sangeroase personalitati ale tuturor timpurilor si un criminal in serie atat de feroce cum rar se consemneaza. Si s-ar putea ca totul sa fie adevarat…

Istoria nu se bazeaza insa pe legende cusute cu fir de minciuna si povesti de adormit copiii, are nevoie de fapte, dovezi, de realitate, de evenimente care au avut loc in timp si fapt. Adevarul despre Elizabeth Bathory este poate chiar mai ciudat si intrigant decat toate legendele, speculatiile si miturile populare infioratoare care s-au nascut in jurul ei. Cu siguranta ca Elizabeth Bathory nu a fost femeia vampir ce sugea sangele oamenilor si nici femeia canibal ce isi potolea foame cu carne proaspata de om, poate ca inclinatiile sale sexuale sunt incerte, poate ca practicile sale de magie si tehnicile cu care isi tortura victimele sunt doar un mit, insa mai mult ca sigura ca in numele dorintelor sale a curs mai mult sange decat i-a fost dat vreunei fiinte umane sa verse. Marturiile victimelor care i-au supravietuit dovedesc acest lucru, cadavrele si ramasitele umane mutilate gasite pe proprietatile din jurul castelului in care locuia contesa reprezinta fara doar si poate o dovada imposibil de contestat.

Ar fi putut avea totul…

Ce cuvinte neexagerate, “la limita normalitatii” ar putea fi spuse despre Elizabeth Bathory pentru a o pune si intr-o lumina favorabila inainte de a arunca asupra ei stigmatul de “femeie monstru”? Elizabeth Bathory a fost si mama, avand un baiat si 3 fete (alti 2 copii ai sai au murit la varsta infantila). Din scrisorile cu valoare documentara datand din acea perioada reiese ca Elizabeth se folosea frecvent de puterea sa pentru a interveni in favoarea vaduvelor de razboi din Ungaria aflate in pragul unei saracii cumplite. Ceea ce o face cu adevarat cea mai interesanta si “de neinteles” femeie din istorie este faptul ca era o femeie frumoasa, talentata, extrem de inteligenta, instruita si culta, o persoana care avea totul si… societatea acelei vremi la picioare pentru a fi daca nu fericita, atunci cel putin multumita. Intr-un timp in care multi dintre nobili erau iliterati (chiar si barbatii despre care se presupunea ca sunt mai scoliti decat femeile), tanara contesa era capabila sa converseze ireprosabil in 3 limbi; limba maghiara, latina si greaca, beneficiind totodata de o educatie aleasa.

Mai mult, Elizabeth Báthory (Erzsébet Báthory) s-a nascut in august 1560 in sanul uneia dintre cele mai nobile, vechi, influente si bogate familii din Ungaria. Rudele sale beneficiau de putere sociala si politica – in familie existau mai multi printi, un cardinal, un var care prim-ministru al Ungariei. O alta ruda faimoasa era Istvan (Stefan Bathory), print al Transilvaniei, duce de Lituania si ulterior rege al Poloniei.

Omeneste vorbind, avea totul: tinerete, frumusete, avere. Insa pronia cereasca a uitat sa adauge si alte ingrediente vitale pentru a putea fi fericit: iubire, armonie, bunatate. Elizabeth a fost crescuta astfel incat temperamentul sau rece, impulsiv si crud sa avanseze treptat spre stadiile supreme ale rautatii. Personalitatea sa s-a dezvoltat intr-un mediu din care nu erau excluse comportamentele sexuale deviante, lesbianismul, libertinismul sexual si nici practicile de magie neagra si satanism. Inclinatiile sale spre promiscuitate manifestate de la o varsta destul de frageda au fost incurajate de personajele din jurul sau. La numai 14 ani, jucandu-se de-a dragostea cu baiatul unor tarani ramane insarcinata, insa copilul nascut ii este luat si dat spre crestere parintilor baiatului.

Fetita fiind, era egoista si de o insensibilitate iesita din comun, asistand cu mult sange rece la scenele brutale de justitie pe care cei din familia sa le aplicau servitorilor care comiteau greseli. O anecdota populara descrie un incident in care un sarac acuzat de furt a fost cusut in pantecul unui cal pe moarte si lasat sa moara, fiindu-i lasat doar capul afara. Se spune ca la varsta de 4-5 ani suferea de convulsii insotite de scurte accese de furie si de pierderi are control, ceea ce ar fi putut trada fie epilepsie, fie afectiuni neurologice, fie alta boala ce ar putea justifica comportamentul psihotic si deviant de mai tarziu.

La varsta de 11 ani, Elizabeth este promisa lui Ferenc Nasdy, razboinic renumit caruia i se prezicea o glorioasa cariera militara, chiar daca nu era tocmai un om erudit. La 15 ani se marita cu Ferenc Nasdy, de acum inainte contele urmand sa-i poarte numele. Casatoria celor doi s-a dovedit a fi, asa cum se presupunea, o afacere profitabila. Cu timpul, bogatia lor atinge un nivel atat de mare incat pana si regele Ungariei, Mathias al II-lea, din cauza costurilor ridicate ale razboiului, a imprumutat sume imense de bani de la cei doi soti. Contele si-a dorit razboiul, preferand campul de batalie unei vieti domestice. “Eroul negru al Ungariei” a facut sa curga mult sange pe campul de lupta. La fel insa si sotia sa. Ramasa singura la castelul Csejthe (Cachtice), aflat in vechiul regat al Ungariei (astazi teritoriu al Slovaciei) unde locuia, contesa a inceput sa-si viziteze matusa, contesa Karla Bathory. Despre matusa se spune era lesbiana si ca, impreuna, au luat parte la mai multe orgii cu femei…

Oglinzi, sange de om si… obsesia mortala a unei frumuseti eterne

Ce anume ai face pentru frumusetea ta? Pana unde ai fi dispusa sa mergi? Ti-ai plati propria frumusete cu un pret atat de mare… pretul vietii altora? Pana unde poate ajunge obsesia frumusetii eterne? Pana la varsarea de sange… Pana aici. Elizabeth Bathory a mers insa maideparte. Prea departe. Fara limite. Pana la nebunie si dementa. Pana la crima… Crime odioase comise in numele unei tinereti imposibile…

Se spune depre contesa Bathory ca era o femeie extrem de vanitoasa si de o frumusete deosebita (desi nicio persoana traind in acea perioada nu ar fi indraznit sa afirme contrariul despre o persoana de origine atat de inalta). In unele documente istorice este descrisa drept o persoana cu cosite lungi, de un negru abanos si o piele alba ca lapte, cu un trup voluptos, cu ochi de culoarea chihlimbarului ce straluceau noaptea precum ochii de pisica. Obisnuia sa se imbrace cu gust, fastuos, dupa moda si eticheta vremii, pe masura numelui sau sonor, scotand in evidenta ceea ce avea mai frumos. Intreaga existenta a lui Elisabeth a stat insa sub semnul narcisismului. Obisnuia sa se priveasca vreme indelungata in oglinda si era obsedata de propria imagine. Imbatranirea este insa inevitabila, iar cosmeticele vremii nu au putut stopa aparitia ridurilor.

Pe masura ce imbatranea si zi dupa zi frumusetea si prospetimea sa incepea sa se vestejeasca, atingand varsta de 40 de ani, Elizabeth devenea din ce in ce mai geloasa si invidioasa pe frumusetea si fragezimea pielii fetelor tinere care serveau la curtea sa. Si cu cat se inconjura mai mult de femei tinere, cu atat mai rea, mai cruda, mai sadica devenea. Era capricioasa, superficiala si niciodata nu puteai sa ii intuiesti starile de spirit. Orice greseala din partea servitorilor, cat de mica, era pedepsita fara mila, prin torturi bizarre, printr-o ingeniozitate si un machiavelism care nu puteau fi descrise in cuvinte. Oamenii sopteau in colturi ca prin vene nu ii curgea sange, ci rautatea, obsesia pentru frumusete fara de moarte si ca prin gesturile ei vorbeste diavolul…

Nu stim cand s-a privit prima oara Elizabeth in oglinda si a realizat ca frumusetea ei se vestejeste. Nu stim cum a ajuns la concluzia ca sangele pur de fata neprihanita ii poate sterge anii, cruzimea si ridurile inscrise pe fata… desi se spune ca irationalitatea a fost declansata in momentul in care i-a adresat o palma uneia dintre slujnicele care o pieptana si sangele a indraznit sa tasneasca pe nas… Poate a fost de vina lumina inselatoare caci privindu-se in oglinda a observat ca sangele are un efect miraculos si ca acolo unde i-a atins pielea ridurile au disparut. Nu se stie daca l-a vazut ca pe un miracol, revelatie sau o promisiune de vesnica tinerete si frumusete. Nu se stie cat adevar exista in speculatiile conform carora contesa se folosea de un mecanism bizar numit “iron maiden” (fecioara de metal) pentru a stoarce sangele din trupul fetelor virgine, daca torturile sale erau insotite si de ritualuri de magie neagra, daca obisnuita intr-adevar sa se scalde in sangele acestora sau chiar sa-l bea, daca credea cu adevarat in nemurirea promisa de sange. Anumite fapte, chiar si cele prezentate in istorie drept reale, nu pot fi verificate. Se pare insa ca de aici a inceput totul si ca de acum incolo de sub chipul de femeie-inger a iesit la iveala monstrul…

Fata cruda a istorie: “Doamna sangeroasă din Čachtice” si torturile sale infioratoare

Contesa Bathory isi batea slujnicele, le musca de obraji, fata si gat sau de diferite parti ale corpului pana la sangerare, le mutila si le amputa membrele, le taia degetele cu foarfeca, le ungea trupurile cu miere si le expunea afara insectelor, le infometa pana mureau, le batea, le tortura cu metale incinse, ceara topita, cutite, cuie, ace, le punea sa se dezbrace si sa-si continue activititatile domestice obisnuite sub privirile barbatilor, etc. O slujitoare de la castelul sau a initiat-o in tainele si ritualurile magice. Se spune ca Dorottya Szentes, Darvulia si majordomul pitic Johannes Ujvary ii inlesneau comiterea crimelor, ajutand-o sa gaseasca fecioarele si participand la atrocitati.

Nimic din toate acestea nu i-au adus inapoi tineretea fizica, insa atrocitatile sale au continuat si dupa 1604, dupa moartea sotului sau, atragand atentia autoritatilor vremii, crimele au avut loc pe o perioada de peste 20 de ani. Cu toate incercarile si stradaniile de a apara renumele unei aristocratii iubite, faptele contesei au fost prea izbitoare si evidente ca sa poata fi tinute sub tacere. Au existat in jur de 600 de victime, servitoare, fete umile, fete de taran, dar si fete nobile (610 conform jurnalului contesei, 650 conform altor surse). In ciuda acuzatiilor de vrajitorie, crime si alte atrocitati, gratie pozitiei sale inalte din societate si pentru evitarea unui scandal de proportii, contesa nu a fost nici decapitata, nici spanzurata, nici arsa pe rug. De fapt, Elizabeth nici nu a participat la propriul proces. Nu putini sunt cei care sustin ca multe dintre atrocitatile comise de contesa sunt de fapt un produs al intrigilor politice si al conflictelor pentru putere, rivalitatea dintre familia Bathory si dinastia Habsburgica fiind considerata un potential motiv pentru conspiratiile impotriva-i.

Contesa a fost intemnitata pe viata in propriul castel si izolata in propria camera printr-un zid, nepermitandu-i-se contactul cu nimeni. Moarta vie a fost ingropata in castelul in care planuia cum sa fure tineretile si vietile altora. In august 1614, Elizabeth Bathory a fost gasita moarta in camera sa. Avea 54 de ani. In ciuda tuturor jertfelor de sange, nu mai era nici tanara, nici frumoasa Mainile sale nu au strans in mana nicio cruce. De ce? Poate pentru ca era protestanta, veti spune… Buzele ei nu au rostit nicio rugaciune… De ce? Poate pentru ca nu credea in Dumnezeu, veti raspunde. In mintea ei nu a existat nicio clipa cainta, remuscarile, regretul sau indoiala ca tot ce a facut a fost gresit. Buzele si sufletul ei nu au cerut niciodata iertarea. De ce?… Va las pe voi sa raspundeti unor intrebari in fata carora pana si istoria da perplexa din umeri…

Dana Negoita

http://bathory.org/shyla.html 1575: Age 15, Elizabeth married Count Ferenc , the Count was  26 years of age. While her husband was away Elizabeth’s manservant Thorko introduced her to the occult. Back at the castle, Elizabeth couldn’t tolerate her domineering mother-in-law. The first ten years of their marriage, Elizabeth bore no children because she and Ferenc shared so little time together as he pursued his “career.” Then around 1585, Elizabeth bore a girl whom she named Anna, and over the following nine years gave birth to two more girls, Ursula and Katherina, and in 1598 bore her first and only son, Paul. Judging from letters she wrote to relatives, she was a good wife and protective mother, which was not surprising since nobles usually treated immediate family very differently from the lower servants and peasant classes. 1600: At age 51, Count Ferenc died in battle and thus began Elizabeth’s period of atrocities.

First, she sent her hated mother-in-law away from the Castle. By this time it is thought that she had dabbled into some forms of sorcery, attending rituals that included the sacrificing of horses and other animals. Elizabeth, now 40 years old, grew increasingly vain and she feared the thought of aging as she may lose her beauty. One day a servant girl accidentially pulled her hair while combing it. Elizabeth slapped the girl’s hand so hard she drew blood. The girls blood fell into ELizabeth’s hand and she immediately thought that her skin took on the freshness of her young maid. She believed that she had found the secret of eternal youth. Elizabeth had her major-domo and Thorko strip the maid and then cut her and drain her blood into a huge vat. Elizabeth bathed in it to beautify her entire body.

1600 – 1610: Elizabeth’s henchmen continued to provided Elizabeth with new girls for the blood-draining ritual and her blood baths. Elizabeth went out of her way to see to it that the dead girls were given proper Christian burials by the local Protestant pastor, at least initially. As the body count rose, the pastor refused to perform his duties in this respect, because there were too many girls coming to him from Elizabeth who had died of “unknown and mysterious causes.” Near the end, many bodies were disposed of in haphazard and dangerously conspicuous locations (like nearby fields, wheat silos, the stream running behind the castle, the kitchen vegetable garden, etc.).  But one of her intended victims escaped and told the authorities about what was happening at Castle Cachtice. King Mátyás of Hungary ordered Elizabeth’s own cousin, Count György Thurzo, governor of the province to raid the castle. On December 30, 1610 they raided the castle and they were horrified by the terrible sights. One dead girl in the main room, drained of blood and another alive whose body had been pierced with holes. In the dungeon they discoverd several living girls, some of whose bodies had been pierced several times. Below the castle, they exhumed the bodies of some 50 girls.

1611: A trial was held at Bitcse. Elizabeth, who refused to plead either guilty or innocent, and never appeared in the trial.. At this trial Johannes Ujvary, major-domo, testified that about 37 unmarried girls has been killed, six of whom he had personally recruited to work at the castle. The trial revealed that most of the girls were tortured for weeks or even months. They were cut with scissors, pricked with pins, even prodded with burning irons onto short spikes in a cage hung from the ceiling to provide Bathory with a “blood shower”. Sometimes the two witches tortured these girls, or the Countess did it herself. Elizabeth’s old nurse testified that about 40 girls had been tortured and killed. In fact, Elizabeth killed 612 women – and in her diary, she documented their deaths. A complete transcript of the trial was made at the time and it survices today in Hungary. Of the people involved in these killings, all but Countess Bathory and the two witches were beheaded and cremated. Due to her nobility, Elizabeth was not allowed by law to be executed. The tow accomplices had their fingers torn out and were burned alive. The court never convicted Countess Elizabeth of any crime, however she was put under house arrest. She was sentenced to life imprisonment in her torture chamber and stonemasons were brought to wall up the windows and doors of the with the Countess inside. They left a small hole through which food could be passed. King Mátyás II demanded the death penalty for Elizabeth but because of her cousin, the prime minister, he agreed to an indefinitely delayed sentence, which really meant solitary confinement for life.

1614: On July 31 Elizabeth (age 54) dictated her last will and testament to two cathedral priests from the Esztergom bishopric. She wished that what remained of her family holdings be divided up equally among her children, her son Paul and his descendants were the basic inheritors though. Late in August of the year 1614 one of the countess’s jailers wanted to get a good look at her, since she was still reputedly one of the most beautiful women in Hungary. Peeking through the small aperture in her walled-up cell, he saw her lying face down on the floor. Countess Elizabeth Bathory was dead. Her body was intended to be buried in the church in the town of Cachtice, but the grumbling of local inhabitants found abhorrent the idea of having the “infamous Lady” placed in their town, on hallowed ground no less! Considering this, and the fact that she was “one of the last of the descendants of the Ecsed line of the Bathory family”, her body was placed to the northeastern Hungarian town of Ecsed, the original Bathory family seat.

More Information:

• All records of Elizabeth were sealed for more than a century, and her name was forbidden to be spoken in Hungarian society.
• Unlike most females of the time, Elizabeth was well educated and her intelligence surpassed even some of the men of her time. Elizabeth was exceptional, becoming “fluent in Hungarian, Latin, and German… when most Hungarian nobles could not even spell or write…Even the ruling prince of Transylvania at the time was barely literate”(20). Some modern scholars and contemporaries of hers postulated that she may have been insane, thus accounting for her seemingly inconceivable atrocities, but even a brief glance into her past reveals a person fully in control of her faculties.
• Dracula, created by the Irish author Bram Stoker, was based, albeit loosely, on the Romanian Prince, Vlad Dracula, the Impaler. Raymond T. McNally, who has written four books on the figure of Dracula in history, literature, and vampirism, in his fifth book, “Dracula was a Woman,” presents insights into the fact that Stoker’s Count Dracula was also strongly influenced by the legends of Elizabeth Bathory of Hungary. Why, for example, make a Romanian Prince into a Hungarian Count? Why, if there are no accounts of Vlad Dracula drinking human blood, does blood drinking consume the Dracula of Stoker’s novel, who, contrary to established vampire myth, seems to appear younger after doing so? The answers, of course, lie in examining the story of Countess Elizabeth Bathory.
• It was largely Slovak servants whom Erzsebet killed, so the name “Csejthe” is only spoken in derision, and she is still called “The Hungarian Whore” in the area.

PS. Mie filmul mi s-a parut o prostie, o romantare penibila in stil american. Costume frumoase, unele senzatii coerente despre epoca, unele fapte istorice, multa confuzie si incoerenta in rest, poveste cusuta cu atza alba care crapa’n in paishpe.

Orasul secret de sub Sarmizegetusa de marimea Bucurestiului

2012en.ro : Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee.

Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu.
Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul.

Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.

Incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul, cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase, podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, furate din pamantul dacilor… hartacomorii.blogspot.com/2010/orasul-comorilor-de-sub-cetate

sites.google.com/site/dimensiuniparalele/sarmisegetusa-DACIA-CAPITALA  Sarmizegetusa stă pe un oraş subteran de mărimea Bucureştiului. În 1993, România demara o amplă campanie de punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădiştea, fără ştirea opiniei publice. Un grup de oameni de ştiinţă români a efectuat la faţa locului, până în 1999, un studiu complex cu ajutorul unor aparate speciale de detectare a zidurilor şi a obiectelor îngropate. Aşa s-a pus în evidenţă faptul că sub Sarmizegetusa şi sub celelalte cetăţi dacice pe care le cunoaştem acum există un uriaş ansamblu arhitectonic militaro-civil, compact, cu mai multe nuclee, întins pe o suprafaţă de peste 200 de kilometri pătraţi, bogat în aur şi cu multe elemente anterioare civilizaţiei dacilor.

<< Acest articol este preluat de zeci de bloguri, sursa pare sa fie un articol semnat Dumitru Manolache in Gardianul in 08-05-2009 .>>

Editura Miracol a publicat citeva carti Dumintru Manolache: TEZAURUL DACIC DE LA SINAIA , Andrei, Apostolul Lupilor , Sfantul APOSTOL ANDREI si protocrestinismul in spatiul romanesc

victor-roncea.blogspot.com/2008/11/un-jurnalist-crestin-dumitru-manolache.html

Autor a nu mai putin de noua volume de istorie, istoria crestinismului romanesc, teatru si beletristica, ziaristul Dumitru Manolache face parte din galeria acelor oameni pe care o mare sansa iti face bucuria de a-i intilni (asa cum a fost in cazul meu cind, in primii ani post-decembristi, am intrat in viltoarea presei). Publicate in ’’Tineretul Liber’’, ’’Evenimentul Zilei’’, ’’Romania Libera’’, ’’Adevarul’’, ’’Curentul’’, ’’Bucuresti Match’’, ’’Lumea credintei’’, ’’Gardianul’’ (unde semneaza saptaminal unica si cea mai longeviva pagina religioasa din presa laica centrala din Romania), miile sale de articole, anchete, reportaje si eseuri, impregnate de experienta jurnalistica de aproape trei decenii, au marcat cititorii cu amprenta cautatorului minutios si a exegetului de mare talent.
Dumitru Manolache cerceteaza de aproape 20 de ani problematica inceputului crestinismului romanesc, activitate concretizata in cartile: ’’Dervent, o poarta a crestinismului romanesc’’, ’’La portile luminii-Miracolele de la Dervent’’; ’’Lupii Mielului-Sf. Andrei si protocrestinismul in spatiul romanesc’’, ’’Andrei, Apostolul lupilor’’. Si, drept recunoastere a ineditului adus la lumina de autor, acest ultim volum, aparut in doua editii, prima la Editura Anastasia si a doua la Editura Dacica, a intrat in bibliografia obligatorie a facultatilor de Teologie de la Constanta si Sibiu – achizitionarea acestei carti se poate face de la Editura Dacica, consultind adresa http://www.dacica.ro.

Dumitru Manolache – secretar general de redactie al cotidianului   gardianul.md

enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2010/12/goana-dupa-aurul-sarmisegetusei In 1993, Romania demara o ampla campanie de punere in valoare a cetatilor dacice de la Gradistea. Un studiu multidisciplinar efectuat la fata locului a pus in evidenta faptul ca sub ceea ce este acum decopertat exista un urias ansamblu arhitectonic, un ansamblu militaro – civil compact, cu mai multe nuclee, intins pe o suprafata de peste 200 de kilometri patrati. Acest oras ingropat este predacic si e foarte bogat in aur. Specialistii romani au intocmit niste planuri de detaliu cu siturile subterane nedecopertate, pe care le-au strans intr-un dosar trimis Ministerului Culturii si Cultelor. O copie a planurilor a ajuns insa si la cautatorii clandestini de comori, care au relatii puternice in zona clasei politice. Hotii stiu acum cu exactitate unde sa caute.

In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii Orastiei sa fie scoase de pe lista UNESCO, merge mana in mana cu deja celebrul scandal al bratarilor dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde un colectionar american de buna credinta a anuntat oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe piata neagra. Ulterior statul roman a recuperat o parte din ele si a demarat o ancheta. In mod uluitor, numele unor politicieni de calibru, precum Adrian Nastase si Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor. Cei doi au fost banuiti ca ar fi intermediat traficarea in tara a doua tezaure sustrase din situl arheologic Sarmizegetusa Regia, respectiv 15 bratari dacice de aur.

Conform unor informatii neoficiale, subsolul din zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona Gradistei. Coroborand aceste date cu informatiile unor scriitori antici, care spuneau ca dacii au taiat si au zidit muntii, Guvernul Romaniei a cerut aflarea adevarului. Astfel, intre anii 1993 si 1999, in perimetrul fortificatiilor dacice de la Gradistea s-au desfasurat cercetari pe mai multe discipline, pentru realizarea unui studiu de ansamblu privind zona arheologica. Cercetarile au fost demarate de Ministerul Lucrarilor Publice, Ministerul Culturii si Ministerul Cercetarii. Ele aveau drept scop delimitarea fizica a complexului de fortificatii prin alte metode decat sapaturile arheologice, si chiar elaborarea unei strategii de punere in valoare a constructiilor preistorice de la Gradistea.

Abia in urma acestui studiu, care sa detalieze ce si unde trebuie sapat, urma sa aiba loc decopertarea, restaurarea, conservarea siturilor si transformarea zonei intr-o rezervatie arheologica nationala, punct turistic de importanta deosebita, cu protectie armata din partea jandarmeriei, care urma sa opreasca ofensiva jefuitorilor de comori. Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii, sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de pamant.

Din comisia formata au facut parte specialisti pentru detectarea straturilor de profunzime prin magnetometrie, specialisti in probleme hidrotehnice, arheologi, ingineri constructori, arhitecti si specialisti in geodezie. Ceea ce spuneau anticii s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari mai vechi. Pentru a avea o imagine a modului in care s-a lucrat, dam exemplul grupului format dintr-un geodez si un specialist in magnetometrie. Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, (foto) cauta zonele de relief care pareau transformate pentru utilitati militare. Al doilea instala magnetometrele si trasa profilul subsolului in zona indicata.

Magnetometrul este un aparat care poate radiografia si pune in evidenta elementele din subsol, la adancimea dorita de operator. In acest caz sondajul a mers pana la o adancime de opt metri. Asa au fost descoperite constructiile scufundate in pamant, dar si incintele subterane care i-au uluit pe cercetatori. Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor daci este situata pe masivul Sureanu, munte care coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei, intre raurile Sebes si Strei.

„La inceput ne-am intrebat cum a fost posibil ca timp de cinci ani dacii sa poata tine piept asaltului unei armate uriase, bine inzestrate, cum era cea a romanilor. Mai ales ca era condusa de unul dintre cei mai buni strategi pe care i-a avut Roma vreodata. Raspunsul l-am gasit la fata locului: folosirea eficienta a terenului printr-un complex militaro-civil. Dacii au construit, in primul rand, la poalele muntelui, in nord si vest, un zid de aparare foarte lung, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil in acea directie. Ceva in genul zidului lui Hadrian din Scotia, lung de 170 de km. In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus. Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati fortificate, de diferite dimensiuni. S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat la altul nu depasesc patru kilometri. Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei, asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai vechi decat perioada dacica clasica. De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de aproximativ 200 de kilometri patrati. Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, ne-a spus regretatul general de armata Vasile Dragomir.

drumul antic catre sarmisegetusa(peste 2000 de ani vechime)
discul solar-sarmisegetusa

Un oras predacic subteran. Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape, pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunica intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba de incinte naturale modificate de mana omului. Multe dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia, unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mult mai mare deca cele de la Sarmisegetuza. Conform studiului itocmit, acest oras subteran si constructiile de la suprafata, mult mai numeroase decat cele de la Sarmisegetuza Regia, au constituit centrul fortificatiilor, cu alte cuvinte centrul mega-orasului regilor daci, sau al cui va fi fost mai inainte. Arheologii din zona au fost, si sunt, mai putin entuziasti in legatura cu aceasta descoperire si mai retinuti in declaratii.

„Pe Culmea Vartoapelor se afla o intinsa asezare dacica, iar culmea, stancoasa, calcaroasa, e impanzita de mici grote care uneori iau aspectul unor pesteri. Pe micile platouri de la gura catorva au fost descoperite fragmente ceramice dacice“, sustine arheologul Ioan Glodariu, muzeograf la muzeul din Deva. Acesta considera ca terasele si cetatile erau dens populate pe vremea dacilor. Mai mult, fiecare terasa locuita era aprovizionata cu apa, atat locuintele, cat ai atelierele de fierarie, prin conducte care captau izvoare de la distante apreciabile. Foarte interesant este faptul ca aceste conducte de apa subterane aveau, din loc in loc, chiar decantoare.

Hartile oficiale au ajuns la hotii de comori

Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost multiplicat in patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele UNESCO. Urma sa se initieze o ampla campanie de sapaturi arheologice si sa se realizeze un centru turistic exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori. Astfel reusesc acesti hoti sa mearga la punct ochit, punct lovit, pe un teritoriu atat de mare. Singurul impediment in calea acestora este acum UNESCO, care e cu ochii pe siturile de la Gradistea. De aceea se tot lanseaza ideea, de origine romaneasca, cum ca cetatile vor fi radiate din patrimoniul mondial. „Nu se scoate nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie. Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza. Asta e singura explicatie“, este de parere Alexandru Mironov. Ramane insa o intrebare extrem de importanta: cine le-a dat hotilor planurile secrete ale complexului si, implicit, planurile comorilor de la Sarmisegetuza? Din analiza ulterioara a datelor a rezultat ca cea mai mare parte a acestei asezari, uriasa pentru antichitate, a fost construita inainte de perioada dacica. Mai mult, comorile cautate acum de hoti au fost ingropate inainte de perioada clasica a civilizatiei dacice. Lucru deductibil prin logica comuna: daca romanii cuceritori au strans tot aurul gasit la fata locului, de ce se mai gasesc comori de ordinul zecilor de kilograme in aceasta zona?

Autonomia secuiască sau autonomia ca arhetip secularizat al „împărăţiei cerurilor”

de Nagy Attila

ziuaonline.ro/autonomia-secuilor-sau-autonomia-ca-arhetip-secularizat ; atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/autonomia-secuiasca

Numai dogmele care nu trăiesc în suflet ne împiedică să reflectăm asupra lor. Unde este trăire nu este pusă în pericol credinţa, chiar dacă ea este însoţită de reflecţie, mai ales dacă mintea care reflectă are legătură cu străfundul sufletului.
Dacă vrem să gândim mai adânc subiectul autonomiei trebuie să pornim de la „omul profund“ şi străfundurile sufletului său. Când analizăm dezbaterile privitoare la revendicările minorităţii maghiare şi secuie, la aşa-numitele „drepturi ale minorităţilor“, constatăm că ele se referă la „omul de suprafaţă“, oferă rezolvări pur exterioare. Nu se vrea altceva decât „rezolvarea problemelor concrete“, noţiunea de „a rezolva“ acţionând ca o vrajă. Unde are loc însă „rezolvarea“? În exteriorul fiinţei noastre! Dar omul de suprafaţă care reflectă numai asupra exteriorului şi care rezolvă numai lucrurile din afara sa nu mai are puterea de a gândi în profunzime, nu ajunge la rădăcina problemelor concrete.
Autonomia, adică obţinerea unor drepturi pentru minorităţi, dreptul la un ţinut autonom, cu instituţii autonome, ar fi o soluţie numai de suprafaţă, care nu rezolvă şi nu are legătură cu adevăratele probleme, de adâncime, ale maghiarimii şi secuimii.
Când reflectăm asupra soartei unui popor trebuie să-i privim adâncurile, străfundurile sufletului, să înţelegem sensul a ceea ce se întâmplă în spatele aparenţelor, să înţelegem acel ceva devenit nevăzut tocmai din cauza văzutului concret.
Problema maghiarimii începe odată cu creştinarea forţată, cu adoptarea unui creştinism care nu a putut fi asimilat – mintea maghiarului a fost despărţită de suflet datorită creştinismului catolic prea raţional, care nu are mai nimic în comun cu sufletul. Distanţându-se una de celălalt, mintea şi sufletul maghiarimii nu mai sunt în armonie. Aceasta s-a datorat identificării noastre cu o cultură occidentală clădită pe prăpastia dintre minte şi suflet, unde omul trăieşte într-o criză continuă devenită deja o stare culturală normală. O astfel de situaţie a avut consecinţe profunde asupra noastră, a secuimii, ne-a aruncat într-o criză perpetuă pe toată durata existenţei noastre aici, în Bazinul Carpatic. Este vorba de o criză de identitate, o nesiguranţă interioară – Trianonul este doar consecinţa finală, punctul terminus al acestei crize. În sufletul maghiarimii, criza occidentală s-a manifestat mult mai accentuat decât în Occidentul însuşi. Din momentul în care am avut statut de minoritari în Ardeal, criza de identitate şi nesiguranţa noastră naţională s-au adâncit.
În secolul al XIX-lea, publicistul Valeriu Branişte, redactor la „Tribuna“ din Sibiu, un luptător pentru drepturile românilor din Ardeal, a făcut o observaţie pertinentă care-i vizează pe unguri. El afirma că ungurii din Austro-Ungaria se feresc să aibă contacte, le este frică să întreţină legături cu naţiunile din jur. Acelaşi lucru este observat şi de un gânditor maghiar, Prohászka Lajos, deci nu putem să spunem că observaţia îi aparţine doar naţionalistului Branişte.
Frica de contact a maghiarilor se datorează nesiguranţei interioare şi crizei de identitate care durează de aproape un mileniu şi care provin, la rândul lor, din neasimilarea creştinismului. Această frică de contact s-a agravat atunci când am ajuns să avem statut de minoritari în Ardeal. Ea se manifestă prin două comportamente: pe de-o parte există o închidere fricoasă în sinele nostru naţional – aceasta se întâmplă în Secuime; pe de alta parte se produce o uitare rapidă a propriei identităţi.
Noi, secuii, din cauza frustrărilor interioare, naţionale, ca minoritate, n-am putut să ne construim după Trianon o nouă identitate care să fie bazată pe o convieţuire organică cu majoritatea, o nouă identitate care să nu mai manifeste închidere faţă de majoritate.
Ajuns la acest punct al reflecţiei mele, după o foarte scurtă trecere în revistă a problemelor adânci care afectează identitatea maghiarimii şi secuimii, o să încerc să prezint legătura dintre aceste probleme şi cerinţa de autonomie.
Îmi pun întrebarea, o întrebare care cred că este esenţială: cerinţa de autonomie, cerinţa acordării mai multor drepturi nu provine cumva dintr-o criză istorică, nu cumva are ca resort nesiguranţa noastră de-a lungul istoriei? Altfel spus, nu cumva o siguranţă exterioară, autonomia, este cerută din cauza nesiguranţei noastre interioare? Nu cumva dorim autonomia, o vedem ca o necesitate fiindcă nu ne-am rezolvat criza noastră de identitate? Rezolvările exterioare, nu cumva vor să înlocuiască „soluţionările interioare“ ale problemelor naţiunii? Cerinţa de autonomie nu cumva vine din frica de a reflecta asupra adâncurilor sufletului secuiesc? Ne este frică de întâlnirea cu propria noastră conştiinţă, cu sinele, pur şi simplu fugim de sinele naţional. Nu cumva fuga din faţa identităţii naţionale interioare este ea însăşi ceva maladiv?
Cred că o asemenea frică indică o mare criză de identitate, care nu se poate rezolva printr-o autonomie exterioară. În loc să căutam o rezolvare reală a acestei crize, folosim autonomia exterioară drept refugiu.
La baza autonomiei – ştiu că românii sunt mai deschişi dialogului în această privinţă – trebuie să existe o identitate adevărată, spirituală, un spirit de sine stătător. Dar oare avem aşa ceva? Avem un spirit adânc, de sine stătător în Secuime care să reprezinte baza autonomiei? Oare cerinţa de autonomie are un fundament real, o bază spirituală de sine stătătoare care să posede o vitalitate proprie? De o autonomie reală se poate bucura doar acel ţinut care este o lume de sine stătătoare spiritualiceşte! Acolo unde există o criză de identitate nu putem vorbi de o lume spirituală de sine stătătoare! Tare mi-e teamă că secuilor le lipsesc fundamentele interioare ale autonomiei. Mai întâi trebuie construite aceste baze, pusă baza spirituală şi abia după aceea se poate revendica autonomia.
Şi iarăşi îmi pun întrebarea, bazat pe afirmaţia lui Valeriu Branişte şi a lui Prohászka: oare ideea de autonomie nu s-a născut din frica istorică, frica de contact cu alte naţiuni? Nu este o închidere a sinelui naţional secuiesc faţă de români?
Gândindu-mă la comportamentul secuilor faţă de ideea de autonomie, mi se pare a fi un fel de idee eshatologică, un fel de arhetip secularizat al „împărăţiei cerurilor“, unde totul se rezolvă de la sine iar neamul va fi mântuit ca prin farmec, în vecii vecilor. C. G. Jung, psihologul elveţian, scria în legătură cu problemele vieţii interioare, „unde este boala acolo este şi rezolvarea“. Sursa vindecării bolii maghiarimii o găsim chiar în sufletul nostru – şi nu în instituţii fără suflet, nu în exteriorul instituţional. Autonomia este o inginerie pur exterioară, ca toate celelalte forme legale şi instituţionale ale civilizaţiei de azi. Ea nu ne poate vindeca.

---

Autonomia secuiască e o chestiune carteziană. Baza acestei autonomii este existența carteziană a națiunii. Sune secui, deci exist – pentru că doar cred, că sunt secui. Existența națională bazată pe însuși existența umană, identitatea națională propriu-zisă: Exist, deci sunt maghiar – e foarte important, ca existența mea, ca maghiar, să fie precedată de ideea existenței umane, existența mea. Viciul naționalismului constă în faptul că fură prioritatea existenței în favoarea existenței naționale. Existența carteziană a unei națiuni este oglindită foarte clar de conștiința națională, existența națională e doar o realitate știută, gândită, fără sâmburele Existenței, deci e iluzorică.

Autonomia secuiască carteziană sună în felul următor: suntem autonomi, deci existăm. În consecință autonomia secuiasca nu este existența propriu-zisă, deoarece autonomia nu există. Secuiul va exista doar când va fi autonom. Și atunci o să zică, suntem autonomi, deci existăm – autonomia fiind o creație a minții umane. Dar o idee de unul singur nu e mijlocul păstrării identității. Identitatea poate fi păstrată doar prin ea insăși, prin Existență, căci numai Existența este identică cu sine însăși. Ideea autonomiei e o creație a Occidentului, unde existența e doar o idee, Existența propriu-zisă nu există, deci nici identitate. Ceea ce poate salva secuimea, este Identitatea-Existență, ca identitate secuiască. Autonomia oferită de Existență, Autonomia-Existență este autonomia veritabilă, căci numai Existența poate avea autonomie (în Dumnezeu).

Autonomia secuiască veritabilă nu este una carteziană, care spune că avem autonomie, deci existăm, ci Existăm, deci suntem autonomi. Comunitatea autonomă se naște din Existență, ca modelul Existenței, ca o copie minusculă a Existenței-Totalitate. Comunitatea autonomă este organizată de un nucleu, Existența însăși, imaginile Existenței, imaginile Totalității Comunitatea autonomă nu este una bazată pe administrație, ci pe imagini, este organizată pe imagini ale Existenței. Imaginile existenței sunt sacrale, care trăiesc în noi. Imaginea este prezență, prezența Divină. Comunitatea autonomă există în Existența-Totalitate. Dumnezeul este centrul organizatoric. O comunitate devine autonomă doar prin autonomia supremă, Transcendentul.

Impresia omului din Occident despre Existență este iluzia acesteia. Concepția lui despre autonomie este iluzorică, fiind bazată pe senzația iluzorică a Existenței. Tőkés își pune speranța într-o iluzie. Mai rău decât atât, autonomia iluzorică nimicește veritabila autonomie-Existență, existența națională bazată pe Existența propriu-zisă, identitatea națională.

---

Demascarea pretenţiei de autonomie a secuilor, printr-o scurtă analiză a inconştientului naţional al secuilor şi al maghiarimii 

O scurtă analiză a inconştientului naţional al secuilor şi maghiarilor ne va ajuta să găsim acele elemente care infirmă pretenţiile autonomiste.
Noi am scris de nenumărate ori că autonomia este o invenţie a conştiinţei secuieşti care nu provine din străfundul sufletului nostru. La baza pretenţiilor autonomiste nu găsim o justificare adâncă pentru a pune în valoare energiile noastre sufleteşti. Voinţa de autonomie aparţine mentalului de suprafaţă, gândirii care încearcă să raţionalizeze situaţiile, dar nu exprimă o dorinţă pornită din suflet.
Secuii se gândesc la autonomie dar, în mod inconştient, acţionează împotriva ei. De pildă, la alegerile prezidenţiale l-au votat pe Băsescu, care s-a pronunţat clar împotriva autonomiei. Secuii gândesc la autonomie, dar fac exact contrariul, îl votează pe Băsescu, care nu vrea autonomie. Votul dat lui Băsescu a decurs din inimă sau din dorinţă, construită pe baza unui calcul mental? Unde a acţionat mintea şi unde inima?
Prin firea lor, secuii sunt puţin înclinaţi spre agresivitate – nefiind agresivi se lasă seduşi de discursuri agresive cum ar fi cele ale extremei drepte Jobbik. Şi Băsescu are ceva agresiv în comportament. Nici unul dintre preşedinţii României nu i-a vizitat pe secui atât de des. Oare există o simpatie reciprocă stabilită la nivelul agresivităţii? Este posibil ca simpatia secuilor pentru Băsescu să fie reală, în ceea ce-l priveste pe Băsescu, ea este clar un truc. Agresivitatea secuiască nu are sprijin în străfundurile sufletului nostru, ea derivă doar din voinţa de autonomie.
Autonomia este o construcţie mentală, exterioară sufletului şi trădată mereu de inconştientul colectiv secuiesc. Cum ar putea oare să reuşească o mişcare autonomistă care vine în contradicţie cu inconştientul colectiv al secuimii? Nu cumva în voinţa de autonomie continuă să se oglindească o istorie tragică în care am dorit ceva aflat în dezacord cu inconştientul maghiar sau secuiesc? Nu ne-am orientat niciodată după semnalele venite din străfundul sufletului nostru! Am omis să vedem că tragedia noastră a fost cauzată de dezacordul dintre minte şi inimă. Acest lucru nici măcar nu a intrat în atenţia gânditorilor maghiari, nu mai vorbesc de rezolvarea în profunzime a problemei, care ar trebui să înceapă cu armonia dintre minte şi inimă, aşa cum se întâmplă în spiritualitatea ortodoxă. Doar atunci când mintea lucrează în armonie cu sufletul, voinţa naţională vine din adâncul sufletului.
Şi ne întrebăm: Nu cumva simpatia faţă de Băsescu, care este destul de popular printre secui, dincolo de agresivitatea de care am amintit, provine dintr-o nesiguranţă colectivă a secuilor? Se ştie că un conducător perceput a fi puternic poate inspira un fals sentiment de siguranţă.
Putem să facem o legătură între obiectivele autonomiei, care este o construcţie pur mentală, şi frica secuilor. Eugen Drewermann, teolog şi psiholog romano-catolic german scrie că o morală bazată numai pe raţionamentele conştiinţei este exterioară omului, nu-l satisface în adâncurile sufletului, ba chiar agravează situaţia sa, îi adânceşte frica din suflet, care este adevărata problemă a fiinţei umane. Aşa cum spune Drewermann, frica se naşte în mintea omului despărţit de Dumnezeu; frica provine dintr-o conştiinţă lipsită de Dumnezeu, din dezacordul dintre minte şi suflet, din netrăirea conţinuturilor provenite din inima omului.
Acum ne întrebăm: Construcţiile autonomiste pur mentale, aflate în contradicţie cu străfundurile sufletului secuiesc şi lipsite de Dumnezeu, nu cumva exprimă tocmai frica omului despărţit de Dumnezeu?! Cum ar putea să dureze, să fie viabile cerinţele secuilor născute din frică, nişte reacţii care încearcă doar să mascheze frica?!
Jung a scris că tragedia omului occidental este o problema religioasă. Noi credem că situaţia de criză a omului vine din neexperimentarea vie a străfundurilor sufletului său, din contradicţia dintre minte şi suflet şi, drept urmare, din neexperimentarea vie a Adevărului întrupat. Aceasta este şi problema colectivă a maghiarimii şi ea îmbracă un aspect mult mai accentuat. Dacă ne oprim la problema autonomiei, la problema drepturilor minorităţilor, ne oprim la suprafaţă, discutăm în mod superficial şi nu vedem că problemele noastre au cauze adânci, care ţin de inconştientul nostru colectiv. Rezolvarea lucrurilor numai la suprafaţă, fără a armoniza mintea cu sufletul şi fără să luăm în consideraţie lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum se obişnuieşte în cultura occidentală, ne-a dus la o catastrofă naţională.
Drewermann spune că rădăcina depresiei, a nevrozei provine dintr-o situaţie în care omul nu are o relaţie vie cu Dumnezeu. Depresia este boala noastră naţională, ea trădează o epuizare a voinţei de a mai trăi. Aceasta se reflectă şi în mentalul autonomist. Conştiinţa autonomistă e optimistă, dar inconştientul o trădează, îi dictează nevoinţa de a trăi ca naţiune. Dintr-o contradicţie de genul acesta nu poate ieşi nimic viabil. Autonomia devine o slăbiciune când nu este susţinută de o temelie interioară pe care să se înalţe o construcţie sufletească a mişcării autonomiste.
Problema distanţării dintre minte şi suflet şi de Dumnezeu pare a fi cel mai grav lucru la noi, la unguri. Este fondul însuşi al crizei de identitate a maghiarimii. O identitate naţională vie este bazată pe armonia dintre minte şi suflet şi pe o convieţuire vie cu Dumnezeu. La baza identităţii naţionale trebuie să stea armonia minţii cu sufletul în prezenţa lui Dumnezeu. O conştiinţă naţională, dacă nu are la bază armonia dintre minte şi suflet, dacă conştiinţa naţională nu are legătură cu Dumnezeu, este slabă, se bazează numai pe o frică ascunsă. O astfel de identitate naţională va fi totdeauna şovăielnică; oricât de tare s-ar arăta la suprafaţă, chiar tăria suprafeţei îi trădează frica ascunsă. În Ungaria, ungurii se minunează cât de tare este conştiinţa naţională a secuilor. Dar această tărie este exterioară, trădează o frică, o nelinişte, o nesiguranţă colectivă interioară. Secuii cer autonomie – altfel spus, cer siguranţa exterioară pe care cred că le-ar oferi-o instituţionalizarea autonomiei – pentru a compensa frica lor de a-şi scruta propria natură interioară, de a avea o identitate naţională adevărată, o viaţă interioară întru Dumnezeu.
Noi pornim de la premisa că sufletul colectiv al secuimii şi al maghiarilor este tare bolnav. Noi, ungurii, totdeauna îi acuzăm pe alţii pentru nenorocirile noastre naţionale, dar inconştientul nostru ne trădează, dă semnalul că naţiunea maghiară, în adâncurile ei sufleteşti pare că trage să moară, parcă ar vrea să dispară. La o naţiune sănătoasă, vitalitatea provine din inconştientul naţional. La noi, ungurii, inconştientul parcă ar vrea să ne sfârşească – acolo unde raţiunea naţională (conştiinţa) nu este în armonie cu inconştientul naţional, acolo unde nu sunt asumate şi trăite conţinuturile şi energiile interiorului, care sunt semnele transcendenţei, se pierd energiile colective şi vine moartea naţiunii.
Oare voinţa de autonomie la secui este un semn de vitalitate?! Dacă ne uităm la comportamentul inconştient al secuilor, nu. Inconştientul vrea moartea, raţiunea vrea altceva, doreşte autonomia pentru ca secuimea să nu dispară. Aceasta este o contradicţie care demască mişcarea pentru autonomie a secuimii şi orice mişcare naţionalistă maghiară aflată în neconcordanţă cu străfundurile sufletului maghiar şi fără relaţie cu Dumnezeu. Chiar dacă vom reuşi să dobândim autonomia, nu va fi de mare folos în timp, întrucât energiile pustiitoare ale inconştientului secuiesc vor acţiona în continuare pentru a ne distruge; fără o vitalitate sufletească lucrătoare în lumina lui Dumnezeu, o autonomie exterioară nu va putea împiedica procesul de dispariţie a secuimii. O adevărată mişcare autonomistă, ca să fie viabilă, trebuie să se bazeze pe armonia dintre minte şi inimă desfăşurată prin lucrarea divină. Orice alt fel de autonomie este înşelătoare, un fals succes care înseamnă de fapt o moarte ascunsă.
Problemele enunţate mai sus sunt şi ale omului în general. Aş îndrăzni să spun că împărtăşim multe dintre aceste probleme cu Românii – Românii au însă un avantaj faţă de noi, au religia ortodoxă, care este o mărturisire vie a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor.
După o privire scrutătoare aruncată în adâncurile sufletului secuiesc, noi am ajuns la concluzia că pretenţia de autonomie nu reprezintă o voinţă reala provenită din inima naţiunii secuieşti. Este o cerinţă artificială creată de o minte care acţionează în dezacord cu sufletul. Pretenţia de autonomie este răspunsul bolnav al unui popor al cărui suflet se află în profundă suferinţă.

---

scritube.com/sociologie/PSIHOLOGISMUL-EUROPEAN13563.php …psihologia colectiva potrivit careia la baza ar sta un “psihic colectiv”, sau “Volksgeist” cum l-a denumit Friederich Karl Savigny. Aceasta teorie a fost dezvoltata de: W. Wundt (psihologia natiunilor), M. Lazarus, H. Steinhal, Scipion Sighele. Un reprezentant al acestei directii a carui opera a ramas valabila si astazi prin rigoarea stiintifica a metodologiei folosite si prin pertinenta categoriilor create este Gustave Le Bon. Initial inspirat de de G. Tarde, pe care-l citeaza ca autoritate stiintifica în propriile scrieri, Gustave Le Bon si-a început cariera stiintifica prin studierea “legilor psihologice ale evolutiei popoarelor” (1894) … Utilizând novator problematica aferenta psihologiei maselor, Jose Ortega y Gasset (1883-1955) prin lucrarea “Rebeliunea maselor” (La rebelion de las masas, 1914) completeaza psihologismul cu unele elemente concrete, din mentalul colectiv spaniol, dar abordate cu un arsenal conceptual preponderent filosofic…

en.wikipedia.org/wiki/National_psychology National Psychology refers to the (real or alleged) distinctive psychological make-up of particular nations, ethnic groups or people, and to the comparative study of those characteristics in social psychology, sociology, political science and anthropology. Closely related is the idea of the national character which refers to the values, norms and customs which people of a nation typically hold, their typical emotional responses, and what they regard as virtue and vice – all factors which determine how they will habitually respond to situations. However, the validity of the idea of a “national psychology” has been strongly criticized, both for political/moral and scientific reasons.

gutenberg>> THE PSYCHOLOGY OF NATIONS, A CONTRIBUTION TO THE PHILOSOPHY OF HISTORY BY G.E. PARTRIDGE, 1919

The New York Times-A Lost European Culture; Vlassa-Tartaria, Striga istoria sub noi, oameni buni!

Cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publica in sectiunea Science, un articol despre aceasta expozitie, articol scris de John Noble Wilford si intitulat “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”. Prezentam mai jos fragmente :
O CULTURA EUROPEANA PIERDUTA, SCOASA DIN OBSCURITATE
Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.
Timp de 1.500 de ani, incepand mai devreme de anul 5.000 I.Chr., ei au lucrat pamantul si au construit orase, unele cu 2.000 de locuinte. Ei au fost mesteri priceputi in arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. In mormintele lor s-a gasit o varietate impresionanta de ornamente de cap si bijuterii pentru gat si, intr-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din intreaga lume.
Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor… Peste 250 de artefacte muzeale din Bulgaria, Moldova si Romania sunt expuse pentru prima data in Statele Unite.
Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expozitiei: “Vechea Europa a fost printre cele mai sofisticate si tehnologic avansate locuri din lume” si a devzoltat “multe dintre semnele politice, tehnologice si ideologice ale civilizatiei.”
La recenzia facuta expozitiei, Roger S. Bagnall, director al institutului, a marturisit ca pana acum “Foarte multi arheologi nu auzisera de aceste vechi culturi europene”. Admirand ceramicile colorate, Dr. Bagdall, un specialist in arheologia egipteana, a remarcat ca, in acel timp, “egiptenii cu siguranta nu faceau vase ca acestea.”
Un catalog al expozitiei, publicat de Princeton University Press, este primul compendiu de cercetare in engleza despre descoperirile Vechii Europe. Cartea include eseuri ale expertilor din Marea Britanie, Franta, Germania, Statele Unite si din tarile in care a existat acea cultura.
Pe un vast teritoriu care acum apartine Bulgariei si Romaniei, oamenii s-au stabilit in sate cu una sau mai multe case adunate inauntrul gardurilor. Casele, unele cu doua etaje, erau incadrate in lemn, cu pereti in tencuiala de argila si podea din pamant intarit.
Cateva orase ale oamenilor din Cucuteni, o cultura robusta din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 de acri, ceea ce arheologii considera un spatiu mai mare decat orice alta asezare umana cunoscuta in acel timp.

Continuitatea noastra ca popor evoluat inca de la rasaritul civilizatiei mondiale este dovedita, de asemenea, prin traditiile populare care s-au pastrat pana in vremea noastra.
Discontinuitatea noastra ca popor si ca limba exista numai in mintea acelora pentru care adevarul si dovezile stiintifice remarcabile nu inseamna nimic, fiindca minciuna si dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliatii lor la care, spre rusinea lor, nu renunta.
Noi avem sacra datorie fata de contemporani si fata de urmasi de a prezenta adevarul, asa cum a fost scos la iveala din ceata trecutului.
Iar expozitia recent deschisa in New York despre cultura vechii Europe, in care aportul romanesc este de 80%, ne indreptateste sa spunem lumii, din nou, tare si raspicat: “Noi nu suntem urmasii Romei!”

Online Photos

forum.softpedia.com >> Povestea lui Nicolae Vlassa

TARTARIA
In 1961, Nicolae Vlassa, un arheolog de la Cluj, a descoperit trei tablite de lut cu cea mai veche scriere din lume. Recunoscute de stiinta occidentala, ele au fost hulite si batjocorite in Romania, iar pe locul descoperirii ara azi un tractor.
In Tartaria, un sat din podisul transilvanean, numele lui Nicolae Vlassa a devenit o legenda. De fapt, putini ii mai stiu astazi numele adevarat. Unii ii spun, simplu, „arheologul”. Altii ii spun „cel dintai”, oameni cu tample de argint, care isi mai amintesc dimineata aceea din primavara anului 1961, cand l-au vazut prima data. Merii ce le inconjoara ogoarele abia inflorisera. Din trenul care pe vremea aceea mai oprea, inca, in vechea halta a satului, a coborat un barbat masiv: inalt, puternic, imbracat cu o camasa alba si larga si cu o palarie desirata, de pai, pe cap. A sarit din tren, pe peronul de piatra, cercetand o vreme imprejurimile. Nu era singur. Il insoteau doi tineri care il urmau pas de pas, ca niste apostoli. Doi studenti mirati, subtiratici, ce-si intorceau privirile in aceeasi clipa si in aceeasi directie spre care se uita barbatul ce parea profesorul lor. Dar omul cu palarie nu se uita nici la cer, nici la muntii care taiau orizontul, nici la Muresul ca un sarpe albastrui. Se uita la pamant. Fix acolo, de parca astepta sa se intample ceva in tarana aceea. S-a uitat si apoi a zambit.
Cu cei doi studenti dupa el, a pornit direct spre o casa verde si singuratica, aflata chiar dedesubtul soselei nationale, si a cerut gazduire. S-a multumit c-o odaita ca o bucatarie de vara, in care avea sa traiasca inghesuit laolalta cu ucenicii lui. Dar a vrut neaparat casa asta. Casa Ioanei Julescu. A doua zi in zori, a tocmit cativa tarani pe care i-a pus sa sape pamantul, chiar pe ogorul de langa cladirea haltei. La numai un metru-doi sub pamant, culorile se schimbau. Cioburi, unelte, oseminte, batucite in paturi inguste… Coborand cu un metru, culoarea era alta. La inca un metru, altfel. Si altfel, si altfel… Glia se-nfatisa bizar, in straturi suprapuse si clare, din care harletele scoteau la iveala o maiastra asezare preistorica: case, temple, morminte, unele peste altele, un fel de munte de viata construit de oameni in timp. Primul strat descoperit de Vlassa la Tartaria data din anul 3000 I.Cr. Ultimul, cel mai adanc, era mai batran de anul 5000 I.Cr. In mainile Arheologului, iesea la lumina o asezare fabuloasa, in care traisera oameni, necontenit, inca din ceturile preistoriei…

O descoperire epocala
Vreme de cateva luni, cat timp a ramas in casa de langa halta de tren, taranii nu l-au vazut altfel pe barbatul cu palarie, decat zambind. Parca ii impietrise pe fata un fel de ras. O bucurie mare, pe care n-o spunea nimanui. Dupa doar cateva zile, strainul cel ciudat picase intr-atat la inima tartarenilor, incat incepusera sa-l socoata de-al locului. „Foarte, foarte popular”, avea sa-mi zica Ion Julescu, care l-a ajutat la sapaturi. „Mereu pus pe glume. Zicea multe povesti despre comori si ne miram toti. Ca el era ditai preofesaru` si noi niste tarani de-aicea, pentru el nu conta. Era la o talie cu toti.”
Mereu il gaseai pe ogorul lui. „Ogorul meu”, asa zicea. Il vedeai singur, serile tarziu, chiar si sub ploi furioase, cu grindina, ingenuncheat in mijlocul campului, sub o umbrela albastra, mangaind cu o pensula pamantul reavan. Siroind de apa si zambind. Pe zi ce trecea, palaria de soare a lui Vlassa se ingropa tot mai mult in pamant. Sapa. Cauta. In jurul sau, taranii sapau si ei. Si cand a ajuns la vreo cinci metri sub glie, intr-un tarziu, a vazut… gaura! Mormantul stravechi… Aparea in sectiunea pamantului ca un oval galbui, abia sesizabil, ca un ou de marimea unui copil. Doar un ochi maiastru putea sa-l desluseasca acolo, in peretele cu straturi. Din oul acesta au scos totul. Osemintele „marelui preot”, despre care s-a zis apoi c-ar fi fost o femeie. 26 de idoli de lut ars si doi din alabastru. Statuete cu infatisari omenesti. Bratari din scoica Spondylus, o scoica rara, nemaiintalnita decat pe tarmurile mediteraneene. Groapa rituala, princiara. Iar in mijlocul ei, cele trei tablite din lut, cu semne pictografice, care au naucit apoi intreg mapamondul. Le-au scos de acolo intregi, tinandu-le in palma, contemplandu-le. Din acea clipa, profesorul Vlassa a intrat in istorie. Era o scriere acolo, atat pe tableta discoidala, impartita in patru ca de un semn al crucii, cat si pe celelalte doua dreptunghiulare. O scriere care este cea mai veche din lume. Asemeni celei sumeriene, dar cu aproape doua milenii mai veche ca ea. O descoperire imensa, epocala. Un eveniment ce avea sa schimbe istoria omenirii.

Dupa numai cateva zile, Vlassa a plecat. A asezat tablitele grijuliu intr-o ladita de lemn plina cu paie, pe care a trimis-o la Cluj. Si-a strans lucrurile, si-a luat ramas bun de la „ogorul lui” si de la taranii care incepusera sa-l iubeasca. Dar ceea ce a urmat, in loc sa fie o victorie, a fost un cosmar. Ce-i drept, descoperirea a facut inconjurul lumii. Nenumarati cercetatori straini au solicitat sa vada si sa descifreze tablitele. Le-au datat ei insisi, impreuna cu osemintele si obiectele din groapa rituala, in laboratoare si cu tehnici ultramoderne, iar concluzia lor a fost unanima: Vlassa avusese dreptate. Era scriere pre-sumeriana, o descoperire care modifica intreaga perspectiva asupra preistoriei mapamondului. Dar acasa, in tara, bucuria a fost transformata-n invidie si arheologul clujean a fost pus la zid. Iar cei mai aprigi dusmani ai lui au fost propriii sai colegi. L-au contestat cu atata inversunare, incat unii au ajuns sa afirme chiar ca tablitele profesorului sunt falsuri, ca el insusi, maestru in scrierile stravechi, le-ar fi fabricat in atelierul sau. Altii, ca niste „negutatori” sumerieni le-ar fi pierdut pe la noi (cu peste 1000 de ani inainte ca insusi Sumerul sa existe!). De ce au facut asta? In primul rind, pentru ca descoperirile de la Tartaria dadeau peste cap cartile de istorie, care ne fixeaza etnogeneza la daci si romani. Cum sa accepti ideea ca inaintasii traco-getilor foloseau scrierea cu mult inaintea sumerienilor, egiptenilor, grecilor?… Asa ca Vlassa a fost contestat si unii il contesta si astazi, la atatia ani dupa moartea sa. S-a creat chiar o moda, mai ales printre tinerii arheologi, de a-l ponegri pe Nicolae Vlassa, desi nici unul din ei nu se duce la Tartaria, macar sa vada despre ce e vorba. Nu vor sa redeschida sapaturile. Nu vor nici macar sa aduca contra-argumente, refuza, pur si simplu, sa se pronunte. Ocolesc delicat subiectul, catalogandu-l mereu drept fantezist. Nici o mirare, deci, ca publicul romanesc nu cunoaste aproape deloc povestea celor trei fabuloase tablite preistorice de la Tartaria. Din ‘61 si pana acum, vreme de aproape jumatate de veac, peste marea descoperire arheologica din Transilvania s-a asternut tacerea.
Dovezi de netagaduit
Casa verde, ogorul, halta… Cladirea abandonata a haltei unde nu mai opreste azi nici un tren are ferestrele astupate cu scanduri si cartoane mucegaite. Ogorul se afla dincolo de linia de cale ferata. Un ogor pustiu, rascolit recent de cutitele plugului. Ogorul lui Nicolae Vlassa, inconjurat de meri cu flori albe. O insula de pamant in lunca verde a Muresului. Pe soseaua nationala ce duce de la Sibiu catre Sebes, nici o placuta nu anunta locul descoperirii de odinioara. Nici urma de vreun muzeu, de-un paznic, de cineva care sa poata da macar cateva lamuriri. Nici n-as fi stiut sa ajung daca nu l-as fi intalnit inainte, la Alba-Iulia, pe arheologul Horia Ciugudean, unul din ultimii ucenici adevarati ai profesorului Vlassa. Vorbele acestui mare cercetator ardelean aveau sa-mi rasune in minte tot timpul cat am zabovit in satucul de pe malul Muresului. Horia Ciugudean este expert in Tartaria, unul din foarte putinii oameni din Romania autorizati sa vorbeasca despre tezaurele gasite aici. A facut parte dintre acei cativa specialisti care-au sapat locul in 1989, spre verificarea descoperirii lui Vlassa. Singura sapatura, dupa aproape cincizeci de ani… El ma ajutase sa-mi inchipui portretul Arheologului, legendara lui venire de odinioara la Tartaria, si tot el imi spusese ca ceea ce se intampla astazi acolo este revoltator. Ca santierul lui Vlassa ar fi meritat sa continue ani si ani la rand, pana azi. „E rusinos, scandalos, ca ogorul acela este arat in fiecare an, distrugandu-se adevarate tezaure. Acum, pamantul sub care s-au facut acele descoperiri extraordinare apartine unui taran din sat. Asta ii socheaza pe vesticii care ajung aici. Ei vad enorm de multa ceramica, vase intregi, unelte de silex, topoare din piatra, toate risipite in brazde. Abandonate, uitate. Acest pamant trebuia de mult scos din circuitul agricol. In orice tara civilizata din Europa, zonele de interes arheologic sunt in proprietatea statului. Protejate, pazite. Noi, nici macar acum, dupa atatia ani de „capitalism”, habar n-avem sa ne protejam marile situri. La ora actuala, Ministerul Culturii e preocupat mai degraba sa restrictioneze pana la domeniul absurdului cercetarea arheologica din Romania, decat s-o impulsioneze. Nu-i vorba doar ca nu primim absolut nici un ban, ca toate fondurile de cercetare ne-au fost taiate. Mai mult, daca eu, ca specialist, doresc sa ma duc sa fac doar o cercetare sumara la Tartaria – fara a face neaparat sapaturi -, nu pot s-o fac fara a avea o autorizatie eliberata de minister, autorizatie pe care-o obtii teribil de greu sau chiar deloc, trecand printr-o birocratie infernala, ce aminteste de Kafka. Iar in timpul asta, comorile zac acolo, la indemana oricui. Intrebati oameni de rand din Romania – unul din zece daca stie ceva despre Tartaria. Noi nu ne dam seama, dar la ora asta in lume Tartaria este un cuvant magic, in ce priveste neoliticul european. Magic, intelegeti!? Oriunde pe mapamond rostesti numele asta, n-auzi decat exclamatii de admiratie. Toti marii cercetatori ai planetei il cunosc foarte bine. Cu acest unic cuvant poti deschide orice porti. De altfel, inca din 1961, lumea arheologica europeana si americana a privit cu mult mai multa incredere descoperirea lui Vlassa si a acceptat-o mult mai repede decat colegii acestuia. Asta pentru ca, in anturajele arheologilor nostri, vechea zicere „sa moara capra vecinului” e mai puternica decat oriunde. S-a zis ca Vlassa a fost un om norocos. Poate. Dar acest noroc a fost dublat mereu de un uimitor spirit enciclopedic, de o documentare riguroasa in arhive, de o profunda stiinta a arheologiei. De aceea, a stiut sa faca o sapatura extrem de precisa la Tartaria. Acum, zic eu, orice dubiu in ce priveste descoperirea lui cade. Asta, pentru ca nu au fost doar cele trei tablite. Dac-ar fi fost doar ele, singure, ai fi putut zice ca cineva le-a adus de nu stiu unde si le-a pus acolo. Avem, mai intai, groapa unde-au fost gasite, impreuna cu acele podoabe pretioase si cu osemintele. S-a dovedit limpede ca-i vorba de un mormant unitar. Or, oasele au fost datate de cercetatori occidentali cu metode foarte noi (radiocarbon sau Carbon 14) si s-a stabilit clar o vechime de sapte milenii, adica inaintea Sumerului. Apoi, aceasta scriere pictografica pe tablite a fost gasita nu doar intr-un singur sit, ci-n mai multe. Tartaria e importanta pentru ca a reprezentat doar punctul de incepere. Dar peste tot, in jurul ei, gasim asemenea semne pe ceramica, in asezarile neolitice de la Turdas, Alba-Iulia – Lumea Noua, Limba, Daia Romana si pana mai departe, pe teritoriul Bulgariei si fostei Iugoslavii, unde s-au gasit tablite asemanatoare. Ele sunt produsul unei intregi culturi, nu a unui singur cercetator genial. Recent, profesorul Sabin Luca de la Sibiu a avut perseverenta de a redeschide cercetarile de la Turdas, dupa ce toti arheologii credeau ca asezarea a fost distrusa de apele Muresului. Or, s-a constatat ca aceasta asezare e mult mai veche, in jur de 5200 i.Cr., intinzandu-se pana dincolo de 4500 i.Cr. Ceea ce inseamna ca data obtinuta pentru Tartaria nu e unica si nu este exagerata. Ca tablitele gasite acolo n-au aparut din neant, ca exista o ambianta generala care le-a generat, ca-n acest tinut transilvan au fost niste centre locale care s-au dezvoltat independent, creand o civilizatie cu individualitate proprie si un sistem de scriere pictografica original, datand din mileniile VI-V i.Cr. De aceea, descoperirea lui Vlassa a avut o amploare uriasa – ea a dat peste cap milenarul proverb „Ex Oriente Lux” („Lumina vine de la Rasarit”) sau acela ca „Civilizatia incepe de la Sumer”. Pana atunci, se credea ca toate civilizatiile vechi ale Europei sunt o consecinta a unor influente sau colonizari venite din Orient. Ei bine, acest caz al Tartariei si altele care i-au urmat au condus la reconsiderarea intregului mod de-a privi preistoria, in special intervalul de trecere de la epoca pietrei la cea a aramei. S-a dovedit astfel ca, in acea vreme, spatiul carpato-danubian, sudul Transilvaniei mai ales, era bine populat, avand, poate, cea mai densa populatie de pe intreg teritoriul european. Si, mai ales, ca parintii dacilor cunosteau scrierea, o scriere care este cea mai veche a lumii. Ar trebui, pentru toate astea, sa fim mandri. Sa ne batem cu pumnii in piept, oriunde in lume. Ce s-a ales astazi din stralucitoarea civilizatie de odinioara a Tartariei? Mergeti acolo, si o sa vedeti…”

www.rovasirasforrai.hu/Forditasok/Comparison-between-sign-systems.htm; uned.es/historia-antigua-universal/Escrituras_antiguas_europa ; www.prehistory.it

Striga pamantul!
Sunt pe „ogorul lui Vlassa”. Sunt cu parintele Gheorghe Marin, preotul bisericii ortodoxe din Tartaria. Doar noi doi, pe ogorul pustiu. El e preot plugar, iubitor patimas al acestor locuri. Nascut aici, din parinti tarani. Pe tatal, pe bunicul si pe strabunicul sau ii chema Zevedei, ca pe daci. Palme muncite, chip ars de vant. Buzele stranse, ca-ntr-un fel de incapatanare. Barba si parul albe, tepoase, crescute salbatic. Ochii azurii, visatori, parca fara pupile, cautand departarile. Preotul poarta o camasa cadrilata, albastra, si niste pantaloni peticiti – tocmai s-a intors de la munca. Mai porneste cu plugul sau tras de cai peste campuri. De copil a tinut coarnele plugului in palmele sale. Era mititel si-aducea acasa, de pe razoare, traiste intregi de „cioabe” pictate, pe care le-ascundea sub „garliciu`” pivnitei, ca pe niste tainice comori. Tarinile astea le cunoaste pas cu pas, pana la cel mai mic damb. Traind aici, si-a dat seama – zice el – „ca si pamantul are suflet, la fel ca si oamenii”.
C-o zi inainte il vazusem altfel. Invesmantat in epitrahilul de aur, in mijlocul bisericii sale, vorbind cu glas ca de tunet multimilor de credinciosi. „Trebuie sa intelegeti, oameni buni, ca nu sunteti intamplatori pe pamantul asta! Nu suntem intamplatori aici. Striga istoria sub noi, oameni buni! Striga pamantul, pietrele, zbiara cioabele astea pe care noi le gasim peste tot! Ganditi-va. Cate vieti s-au jertfit in tarana asta… Spuneti-le copiilor, urmasilor vostri. Vorbiti! Fiti mandri, caci noi, tartarenii, suntem vechi! Noi traim intr-un leagan al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la inceputurile omenirii…”
Stam sus, pe crestetul ogorului ce se pravale rotunjit, in siruri lungi de brazde. Preotul cade in genunchi, ingropandu-si palmele in crapaturile pamantului. Scoate de-acolo doua cioburi mari, arcuite, roscate, din lut nears. Mi le arata, cu amandoua mainile intinse, de parca ar cere ajutor: „Uitati-va, striga pamantul! Daca noi tacem, daca noi suntem muti, vorbesc cioabele astea!”. Le-arunca, cu obida, inapoi in tarana. Mai face doi-trei pasi, grabit, impiedicandu-se-n bulgarii de huma. Scoate altele. Si altele. Si altele!… „Na! Priviti. Cioabele astea ar trebui sa le aratam strainilor si sa le zicem: „Uitati-va, fratilor, noi suntem inaintea voastra!…”.” Ma apropii timid, uluit. Ingenunchez si eu, dand inconjur cu privirea. Da, sunt pretutindeni! La vedere, risipite prin brazde, oriunde te-ai uita. Ma intind peste darele de tarana, le apuc de peste tot, le adun la piept. In doar cateva minute, aveam sa-mi umplu poalele camasii de cioburi ceramice. Unele au inceputuri de toarte si margini rasfrante in relief. Altele sunt incizate cu felurite modele ori pictate-n rosu, cu serpi negri. Toporisti, cutite de silex, sau chiar bucati de sculpturi. Un fund de vas ornamentat cu puncte, incizii si benzi orizontale, tipice pentru cultura Turdas, pastrat aproape perfect. Hoinaresc printre taieturile gliei, ridicand in palme comori. Si iarasi mi-aduc aminte de vorbele profesorului Ciugudean: „Mergeti doar sa vedeti! N-o sa va vina sa credeti…”. Imi spusese ca toate bucatile de ceramica si uneltele pe care-o sa le gasesc la Tartaria, intoarse nemilos in fiecare primavara de fierul plugului, toate sunt cel putin dacice. Cele mai multe neolitice. Majoritatea. Vremuri pe cand Sumerul si Grecia antica asteptau sa se nasca…
Corabii neolitice
„Au fost case aici, acum sase-sapte mii de ani”, imi spunea profesorul Ciugudean. „O intreaga asezare stabila. Case mari, din lemn „muruit” cu lut, toate cu doua camere si cu acareturi. Oameni „sedentari”, adica legati de pamant, care traiau multe generatii in acelasi loc, crescand animale, cultivand pamantul cu niste tehnici agricole pe care le mai folosesc si azi taranii nostri. La acea vreme, asa ceva nu exista in restul Europei, decat in spatiul carpato-danubian. Foloseau razboiul de tesut vertical, cu greutati. Cunosteau mestesugul modelarii si pictarii lutului, plamadind adevarate opere de arta. Ba mai mult, stapaneau si arta… navigatiei! Pe fundurile unor vase au fost gasite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcatiuni cu panze. Chiar Vlassa a gasit o asemenea „corabie”.” O alta a gasit-o Horia Ciugudean, la sapaturile din ‘89. „Da, nu trebuie sa ne surprinda. La nivelul bronzului timpuriu, aurul transilvanean circula chiar pe cale maritima, existau legaturi pe ape intre asezarile si comunitatile respective. Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a si vazut. Le-a vazut in realitate, cu ochii lui!…”
O lumina stranie, portocalie, invaluie ogorul gol, accentuand parca si mai mult adancimea straturilor scormonite de plug. Soarele apune, umbre fantastice joaca peste intinderea de pamant milenar. In fata, e lunca intinsa si verde a Muresului. Abia vezi raul, ondulandu-se pierdut in mijlocul unei vai imense, de cativa kilometri. „Se zice ca altadata pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice parintele Marin. „Altadata Muresul a fost mare, incalcit, se revarsa mereu, intre malurile astea indepartate. Ca o mare. Uitati-va acolo, vedeti ceva, ca doua scobituri in tarm? Acolo au fost doua „valaie” mari, adica un fel de ecluze adanci, sapate de mana omului, in vremuri preistorice. De sus, dinspre Pianu, coborau carele cu minereu de aur, pana la muchia tarmului. Descarcau pe ambarcatiunile care apoi se lansau pe apele crescute ale Muresului, ajungand pana la Arad si chiar mai departe. N-o spun eu, o spun istoricii. Aici, in lunca asta, a fost odinioara o asezare fantastica, un furnicar de oameni traind laolalta, facand agricultura, minerit, negot. Ceva mai incolo, tot pe Mures, au fost asezarile neolitice de la Turdas, Daia Romana, Alba-Iulia… Iar in mijlocul acestui spatiu magnific, Tartaria…”
Revolta
Coboram sa spalam cioburile la un izvor ascuns chiar sub povarnisul dealului arat. Se spune ca aici s-ar fi oprit sa bea apa marele Decebal, infrant, fugar, in ultimul sau drum de retragere catre cetatea de la Piatra Craivii. Chiar asa ii zice: izvorul lui Decebal. Suvoaiele reci de apa se preling pe ceramica rosiatica, scotand la lumina alte picturi si incizii milenare. De-a lungul vietii sale, parintele Gheorghe i-a cunoscut pe toti marii cercetatori veniti aici, mai ales pe strainii care priveau cu ochii cat cepele asemenea bucati de vase, nepricepand cum este posibil. Recent, Horia Ciugudean descoperise, chiar pe aceasta tarina, un intreg mormant de cavaler dac din secolul I i.Cr. – lancea, zabala calului, teaca spadei, pumnalul incovoiat si oasele incinerate erau toate imprastiate aiurea printre razoare, distruse de plug. Le-a cules din tarana, ca pe cartofi. „Am dus multi straini pe ogorul acela”, imi spunea profesorul. „Turisti, cercetatori… M-au rugat sa-i duc, fiindca stiam locul. Citisera pe Internet, asteptau sa vada un muzeu, un panou, macar stravechiul Sit conservat cat de cat. Toti imi spuneau la sfarsit: „Plecam de aici cu un gust amar…”. Pur si simplu nu reuseau sa priceapa cumplita lipsa de interes fata de asemenea valori. Noi am fost intrecuti de tari care n-au nici un sfert din resursele noastre arheologice. Asta e realitatea. Tari care n-au nici pe departe o asemenea mostenire a antichitatii, direct in fibra etnica, isi conserva si respecta infinit mai bine monumentele decat o facem noi.”
Epilog
Casa lui Nicolae Vlassa exista si azi. Chiar dedesubtul soselei. Casa in care a stat cand a facut sapaturi. O casa ca o fortareata verde, insingurata, cu ziduri atinse de paragina. Acum sta in ea Ion Julescu, fiul Ioanei Julescu, gazda de odinioara. Fereastra odaii unde a locuit Vlassa e demult oblonita, indaratul ei nu-i decat o magazie ruinata, plina de moloz. Ion era militar, cand au venit ei, arheologul si cei doi studenti. Venise in permisie si a lucrat cateva zile pentru „preofesaru`”. L-a indragit pe „preofesar”. Sapte oameni din sat au sapat alaturi de el. Sapte barbati. Munca grea, cu praf, osteneala. Cei trei straini se culcau devreme, la ora noua seara, imediat dupa cina. Mama lui, Ioana, le facea de mancare, ii servea la masa, le turna apa dimineata sa se spele. Ii ingrijea „ca pe copiii ei, desi erau oameni in toata firea”. Ion tine minte precis o anumita seara: seara cand cei trei s-au intors acasa cu „trei bucatale de lut”. Zice ca erau „fericiti”, radeau, cantau, nu le mai pasa de nimic. I le-au aratat si lui, cele trei tablite, spunandu-i sa se uite bine la ele, caci „astazi e-o zi mare”. Ion a fost unul dintre putinii muritori care le-au tinut in palma, pret de cateva clipe. (Tablitele de lut sunt zavorate in depozitele Muzeului National de Istorie a Transilvaniei din Cluj, nefiind expuse decat niste copii.) In acea seara, pentru prima data, in casa cea verde a fost petrecere. Pana noaptea tarziu. Strainii au cantat, au dansat intre ei. „Preofesaru`” statea in mijlocul lor si radea, batand din palme, ca un copil. Apoi, Ion Julescu a trebuit sa se intoarca in armata – la infanterie, la Arad – si nu l-a mai vazut niciodata pe Vlassa.

Singurii arheologi romani care subscriu concluziilor lui Nicolae Vlassa sunt: prof. dr. Gheorghe Lazarovici (Cluj), prof. dr. Sabin Luca (Sibiu), prof. dr. Horia Ciugudean (Alba-Iulia), unanim recunoscuti ca unii dintre foarte putinii preistoricieni adevarati, specialisti in neolitic, ai Romaniei.

www.archaeomythology.org/events/events_romania_08.html ; protvmagazin.ro/lifestyle/top-story/tartaria-locul-in-care-s-a-inventat-scrisul ; adevarul.ro/alba_iulia/Horia_Ciugudean-un_arheolog_cu_activitate_la_nivel_european